Tunelurile de sub Zidul Berlinului

In vara anului 1962, anul de dupa construirea Zidului Berlinului, niste tineri vest-germani si-au asumat riscul puscariei, al torturii de catre Stasi si chiar de a-si Pierde viata pentru a-si salva prietenii, iubitele si simpli straini din Berlinul de Est, sapand tuneluri pe sub zid. Apoi, doua posturi de televiziune din Statele Unite au aflat de aceste proiecte secrete si au intrat intr-o cursa de a fi primele care le documentau din interior. Presedintele John F. Kennedy era reticent insa fata de orice lucru care ar fi putut duce la o confruntare cu Uniunea Sovietica, si a aprobat masuri fara precedent pentru a impiedica realizarea celor doua  documentare de televiziune, punand la incercare limitele presei libere in era escaladarii tensiunilor nucleare.


Fragment din "Tunelurile de sub Zidul Berlinului" de Greg Mitchell:

"O data la doua saptamani, sapatorii tunelului din Bernauer Strasse se intalneau la sedinta de sambata pentru a stabili agenda pentru urmatoarele zile. Gigi Spina nota hotararile luate, apoi le afisa pe peretele din subsolul fabricii. Agenda primei saptamani din iulie prevedea trei ture a cate opt ore in fiecare zi, inclusiv sambata si duminica, cu echipe de trei sau ocazional patru oamenii. Pentru ziua de marti, preciza: Mimmo, Wolf, Kleiner, Jurgen / Rainer, Gunther II, Langer / Rudolf, Achim, Hasso. Din cand in cand, Piers Anderton ii contacta pe cei trei organizatori ca sa stabileasca o noua vizita a fratilor Dehmel. Spina, Sesta si Schroedter aveau intotdeauna grija ca doar ei sa fie pe tura in zilele respective.
Fratii Dehmel incercara sa surprinda fiecare detaliu: trusa de prim ajutor, soneria care semnaliza ca vagonul cu pamant era gata sa fie descarcat, hainele murdare care atarnau pe sarma de rufe de la etaj. Ii filmara pe cei trei tineri, uneori la bustul gol, in timp ce sapau sau verificau harta, in timp ce comunicau intre ei cu vechile telefoane militare, pe cand isi mancau pranzul, in timp ce dormeau sau cand instalau stalpii de rezistenta pe pereti si pe tavanul tunelului. Aparatul de filmat introducea o noua sectiune, focalizand pe cartonul pe care era scris de mana O Productie Stindt-Anderton - Un Reportaj Special despre Refugiati. Ambii frati Dehmel erau logoditi , asa ca prietenele lor erau curioase sa afle motivele pentru care cei doi lucrau pana tarziu in noapte si intr-o locatie secreta.
Pentru o parte dintre sapatori, Anderton incepu sa fie un fel de confident, chiar o exotica figura paterna, cu parul lui carunt si cu povestile lui despre viata de corespondent in strainatate. Isi reamintea mereu ordinele lui Reuven Frank de a nu oferi sfaturi sau asistenta. Incerca de fiecare data sa schimbe subiectul discutiei de la lucruri practice la chestiuni politice sau filosofice.
Pasajul de sub Bernauer Strasse era intotdeauna deprimant si umed. Lui Anderton i se parea ca simte mireasma secolelor de mult apuse, neperturbata pana atunci. Apa se scurgea usor de pe pereti, ca mare a efectului de condensare si a umezelii din solul de deasupra lor. Echipa de sapatori continua sa instaleze placi de lemn de-o parte si de cealalta a sinei, pana spre centru. Datorita binefacatorului lor, se bucurau de o rezerva de lemn imbelsugata: mai multe tone de molid, care veneau taiate in patru marimi diferite. Cand primira factura vazura ca, asa cum li se promisese, nu li se percepuse nicio taxa pentru lemn sau pentru livrare, ci doar o suma ridicol de mica pentru masurarea incarcaturii: sase marci. Un dolar si cincizeci si cinci de centi. Nu uitasera de fiul binefacatorului, care era hotarat sa-i insoteasca pe sapatori pana in pivnita din Berlinul de Est. Tanarul deja le dadea fiori. La una dintre vizitele sale la fabrica le aratase entuziasmat o mitraliera si un revolver de 38, Smith&Wesson.
Cat de curand, se dovedi o adevarata bataie de cap sa aranjeze orarul astfel incat fratii Dehmel sa vina doar cand erau pe tura cei trei organizatori. Asa ca hotarara sa impartaseasca informatia privind oferta celor de la NBC cu alti doi recruti - Orlando Casola si Joachim Rudolph. Totusi, doar Rudolph avea sa primeasca ceva bani. Fusese premiat pentru ca echipa NBC voia sa il filmeze oricand ar fi fost posibil pe magicianul care a rezolvat problemele electrice si tehnice ale tunelului. Rudolph avea sa primeasca 1000 de marci la inceput si alte 1000 de marci dupa evadare. Dupa ce afla despre rolul NBC, Rudolph se arata ingrijorat, dar organizatorii il asigurara ca vizitatorii de la televiziune jurasera sa pastreze secrettul. Canalul de televiziune avea mult de pierdut (inclusiv bani) daca filmul lor ar fi pus proiectul in pericol.
Cinci sapatori stiau acum despre proiectul NBC. Alti doisprezece nu aveau inca nici cea mai mica idee, inclusiv Hasso Herschel si inginerii Uli Pfeifer si Joachim Neumann. Dar pe masura ce tunelul ajunse la peste 50 de metri, dintre care o buna parte in Est, preocuparile personale fura curand date uitarii, caci organizatorii se vazura fata in fata cu prima lor criza adevarata."