Cercul de stele. Astronomie, destin si nemurire

In vremuri de demult, cand zmeii si balaurii mai bantuiau pamantul, astronomia si astrologia erau inca surori dulci. Prima se ocupa cu nomenclatura obiectelor ceresti, iar cea de-a doua cu semnificatia lor lumeasca. Caci pentru stramosii nostri, stelele si constelatiile reprezentau mult mai mult decat niste markere temporale pentru activitati de subzistenta precum semanatul, recolta si vanatoarea; ele erau insasi pecetea continuitatii, ciclicitatii si nemuririi creatiei. Inainte de orice, oamenii de demult scrutau bolta cereasca in cautare de sensuri. La urma urmei, legatura dintre astre si spiritualitate nu ar trebui sa ne surprinda. Biblia abunda in simboluri astrologice, desi ar condamna, chipurile, tocmai asemenea practici. Caci e remarcabil cum evolutia lui Iisus oglindeste in fapt traseul anual al Soarelui pe bolta cereasca, cum Soarele se naste si moare anual, pierzandu-si treptat puterea „in grane, in vin si in oameni”. Iar scara din visul biblic al lui Iacov din Facerea, cu un capat sprijinit de Pamant si cu celalalt atingand cerul, are menirea de a inalta ingerii tocmai pana la extremitatea sistemului Solar, spre cel mai indepartat invelis al sferelor ceresti, stapanit aievea de ursuzul Saturn. Dincolo de el se intinde numai lacasul stelelor fixe, de-a pururi neschimbatoare, imparatia lui Dumnezeu…