Aurul negru la romani

Romania are sorocul – si primejdia, natural – de a sta la o astfel de raspantie geopolitica.
Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un stat de necesitate europeana. Razimata pe cetatea carpatica si veghind asupra gurilor Dunarii, strajuind aici in numele si interesul intregii Europe din spatele ei – ba, inca si mai departe – se cheama ca Romania noastra traieste si vorbeste aicea nu numai pentru dansa singura.
Statul nostru este, deci, in atentia Estului si Vestului, Nordului si Sudului deopotriva – si in tot timpul.
Ea detine, cum s-a spus, cu adevarat o pozitiune-cheie. […] Suntem, prin pozitia noastra pe glob, dar si prin cele ce poarta fata si ascund maruntaiele pamantului nostru, ca o stana carpatica la un vad <=trecere> de lupi.“

Gheorghe Bratianu (1941)

Teritoriul actual al Romaniei a fost binecuvantat cu imbelsugate zacaminte de aur, cu unele dintre cele mai bogate resurse de sare din lume, precum si cu indestulatoare panze „freatice” de naft (titei, petrol). Fapt pentru care cuceritorii romani − fauritori, impreuna cu geto-dacii, ai neamului romanesc−, apoi, pret de mai bine de un mileniu, trecatoarele popoare migratoare, in sfarsit, inciudarea si lacomia razboinica a stapanitorilor medievali, moderni si contemporani − maghiari, otomani, habsburgi, rusi − ai Pannoniei, Balcanilor si ai unei bune parti ai Europei centrale si de rasarit, precum si ai nordului Marii Negre, ei bine, toti acesti factori istorici „exogeni” au fost ademeniti de avutia meleagurilor carpato-dunarene in al caror pantec se gasea din belsug un curcubeu de nestemate: „aur rosu”–„aur alb”–
„aur negru”.