Ca din intamplare, femeie

In romanul sau postum publicat in 2017, Ca din intamplare, femeie, Dario Fo reinvie istoria unei „regine imposibile“, Cristina a Suediei, una dintre cele mai invatate femei ale secolului al XVII-lea, suverana rebela si mare iubitoare de arta, admirata si detestata, imprevizibila si curajoasa.

Intr-o epoca incerta, in care religia se ciocnea cu politica, morala cu sexualitatea, si marea cultura cu cenzura absolutista, regina Cristina a inteles sa se implice adanc in dilemele vremii sale. A fost o femeie cu totul iesita din comun: a imbratisat religia catolica desi era protestanta, ridicandu-se totodata in apararea protestantilor prigoniti din Franta; n-a ezitat sa-si traiasca viata potrivit propriilor preferinte, care nu erau pe placul unei societati fariseice; a intervenit pe langa suveranii vremii pentru a garanta libertatea de expresie a marilor oameni de cultura. In jurul ei au gravitat personaje de prim rang ale vremii: filozofii Rene Descartes, Pierre Gassendi sau Blaise Pascal, cardinalul si omul de cultura Decio Azzolino si marele dramaturg francez Moliere. Intre toti acestia, sub pana lui Dario Fo, regina Cristina apare ca o figura eroica si neinfricata, un personaj zugravit in culori vii si neconventionale.


Fragment din volumul "Ca din intamplare, femeie" de Dario Fo:
 
„In Franta, Cristina a fost tratata cu mare respect de Ludovic XIV, desi a scandalizat rafinata Curte de la Paris cu felul ei direct de a fi si cu infatisarea ei masculina. I-au fost chiar date apartamente in castelul Fontainebleau. Dar in aceeasi perioada suverana se lasa purtata de un act de o violenta nemaipomenita.
Cardinalul Mazarin o invitase la Curte ca sa discute despre Regatul Neapolelui, care ocupa gandurile reginei ca si pe ale foarte iscusitului prim-ministru al Frantei. Cu aceasta stratagema, cardinalul, de origine italiana, voia sa scoata cetatea partenopee din mainile guvernului spaniol, care pe atunci se bucura de sprijinul total al Vaticanului in toate problemele politice din peninsula.
Cristina si Ludovic XIV cazusera deci de acord. Regina acceptase noul tron din motive de prestigiu, dar si din pricina nevoilor financiare tot mai presante: stapanirea asupra Regatului Neapolelui i-ar fi permis intr-adevar sa devina independenta fata de Suedia si sa negocieze pacea intre Franta si Spania. Din motive de siguranta, Mazarin avea insa un plan de rezerva, anume sa aranjeze casatoria intre Ludovic XIV si Maria Tereza a Spaniei. In cele din urma a fost preferata aceasta ultima solutie. Brusc, sperantele Cristinei s-au prabusit.
In jocul inselaciunilor fara scrupule se bagase si un personaj fascinant, un intrigant italian, marchizul Gian Rinaldo Monaldeschi, care reusise sa intre in gratiile reginei, ba chiar s-o faca sa se indragosteasca de el. Iar in acest balci neiertator Cristina se simtise folosita si tradata, si banuia ca asa-zisul ei curtezan participase la un nedemn joc dublu. Pe scurt, Monaldeschi se pusese in slujba lui Mazarin impotriva ei, asa cum dovedea corespondenta marchizului, controlata in taina la porunca reginei.
La cateva zile dupa esuarea acordului asupra alegerii sale la tronul Regatului Neapole, Cristina trimise dupa Monaldeschi pentru ca acesta sa-i explice de ce uneltise impotriva ei. Intalnirea avu loc pe culoarele castelului Fontainebleau. Pe langa marchiz si regina, erau prezenti la discutie patru oameni inarmati.”