Confesiunile Verei Davadova, iubita lui Stalin

Lucrarea de fata, dupa cum declara insusi autorul, reprezinta forma romantata a amintirilor celei care a fost timp de doua decenii femeia cea mai apropiata de Stalin, in care acesta a avut incredere deplina si pe care a cautat-o ori de cate ori simtea nevoia de tandrete, caldura sufleteasca si liniste. Daca ar fi sa-i dam crezare (si de ce n-am face-o?), Stalin a fost chiar dispus la un moment dat sa se casatoreasca cu ea. Era fiinta in prezenta careia monstrul redevenea om.
    Pe parcursul lecturii cititorul incepe sa o inteleaga pe femeia Davadova, sa o compatimeasca si sa o admire pentru modul in care a facut fata incercarilor la care a fost supusa de-a lungul unei vieti atat de zbuciumate, in umbra unui monstru cu chip de om. Poate ca daca ar fi vazut-o jucand pe scena Teatrului Mare si cantand in rolurile feminine principale din Carmen, Aida, Demonul, Boris Godunov si multe altele, s-ar fi indragostit si el de ea, precum toti cei care au cunoscut-o! (Dr. Mihai Maxim)

     Fragment din volum:
 
    „Am primit o recomandata cu stampila unei localitati din tinutul Krasnoiarsh. Adresa destinatarului era scrisa cu litere mari de tipar: „Moscova. Teatrul Mare. Piata Rosie. A se inmana personal artistei Vera Davadova". Am desfacut cu prudenta plicul si am inceput sa citesc:
    „Mult stimata Vera Alexandrovna, daca nu m-ati uitat ma inchin cu plecaciune, al Dv. Grinea Puhov. Ne-au transmutat de pe Oka in Nord. Aici inghetam de frig. Din cauza gerului ne-au degerat mainile. Peste tot numai padure, dar lemne nu avem. Inainte lucram la colhoz, iar acasa aveam doua vaci, trei porci, douazeci si cinci de gaini, o capra si un cal. Oamenii rai si invidiosi ne-au turnat la sovietul satesc. Din rautate, la adunarea generala a colhozului ne-au zis «chiaburi-tarani individuali». A doua zi au dat navala militienii la noi in casa. Au facut un act si noi l-am semnat ca prostii, fara sa intelegem despre ce e vorba. Dupa actul pe care l-am semnat, noi, de buna voie dadeam statului toata agoniseala noastra. Ne-au dat doua ceasuri ca sa ne strangem lucrurile. Ne-au dus trei zile si trei nopti in vagoane de vite, apoi inca doua luni in vagoane cu zabrele pana la Krasnoiarsh. Dupa aceea in camioane pana la Acinsk. O vreme nu ne-au dat nimic de lucru. Descurcati-va cum puteti! M-am angajat sa curat closetele! Mi-am facut singur un carucior in care caram rahatul de la toti. Peste o jumatate de an, ca m-au vazut ca muncesc cu tragere de inima, m-au angajat ca muncitor. Asta se cheama „promovare". Mainile mele sunt numai rani si bataturi. Pe surioara mea a luat-o ca servitoare atamanul local, cel mai mare sef de aici, Burmistrov, Mitrofan Ivanovici. Oamenii spun ca a facut de mult 60 de ani, iar Niurocika n-are nici 16. Ne e teama sa nu o lase grea. Fata s-a jeluit ca a doua zi mosul s-a dat la ea. Pe mama au bagat-o femeie de serviciu la fabrica. A trebuit sa ne vindem hainele bune. Ne-au luat actele si ne-au dat o simpla adeverinta. Dar ce-mi trebuie mie hartiuta asta? Ce sa fac cu ea? Nici sa o folosesti o data la closet.""