Recenzie "Imi pare rău, sunt așteptată..."

26 Mai 2021

Agnès Martin-Lugand, de profesie psiholog, și-a publicat primul roman în decembrie 2012, ajungând până în prezent la un număr de 7 romane publicate.

„Îmi pare rău, sunt așteptată...” mi-a atras atenția, inițial, prin titlu. De ce? Pentru că iese din zona de confort a titlurilor de care ne „lovim” zilnic. Mi-a dat senzația că poate fi o posibilă replică din carte.
„Cineva își cere iertare”, mi-am zis. Și a fost neapărat necesar să aflu despre cine e vorba și pentru ce sunt scuzele.
Cartea, o narațiune la persoana I, ne-o aduce în atenție pe Yaël, o tânără ce abia-și termină studiile și care participă la un stagiu în cadrul unei agenții de traduceri și consultanță. Fără vreun gând de a intra în câmpul muncii, cu planuri de a călători în toată lumea după absolvire, Yaël face parte dintr-o gașcă de prieteni super uniți și care petrec mult timp împreună.

Deși toate păreau a fi stabilite pentru ea, aceasta a primit la finalul stagiului propunerea de a fi angajată în agenție, propunere pe care o acceptă cu gândul de a strânge banii pentru călătoriile pe care le plănuia.
La zece ani după, Yaël trecuse de la pantofi sport și jeanși la ținute business și tocuri. Devenită o interpretă foarte bună în agenție, timpul ei devine o problemă.
Cartea tratează un subiect de actualitate – rutina zilnică în care intrăm uneori nu ne mai permite să avem timp pentru noi și pentru cei de lângă noi.

În ziarul francez Le Parisien remarca apărută despre carte este următoarea: „Îmi pare rău, sunt așteptată...” e scris cu aceeași naturalețe care a devenit o marcă a scrisului lui Agnès Martin-Lugand.
Într-o lume ce stă din ce în ce mai mult sub semnul vitezei, cea mai prețioasă resursă pe care ne-am dori să o avem la dispoziție este timpul.

Situația lui Yaël este guvernată de aceleași clișee. Dorința neclintită de a reuși, de a obține rezulate memorabile și o funcție și mai bună, fac ca Yaël să uite de prieteni și de familie și îi vine imposibil să își amintească unde și când a fost ultimul ei concediu.
În timpul lecturii romanului mi-am pus o serie de întrebări: „Am uitat oare să ne mai dezlipim de muncă și de obiectivele de ordin financiar?”, „Alegerile pe care la un moment dat le-am făcut mi-au decis ireversibil viitorul?”.
Cartea e o lecție. Cel puțin pentru mine așa a fost. Ideea că timpu curge și nu mai putem să revenim în diferite puncte ale vieții mi-a fost în minte dintotdeauna. Romanul lui Agnès Martin-Lugand doar mi-a readus-o în atenție.
Yaël este împlinită. Sau cel puțin ala crede ea că este. Viața i se schimbă, însă, când se reîntâlnește cu Marc – cel mai bun prieten din timpul studenției, parte din gașca lor de pe vremuri.

Acela e momentul care declanșează o serie lungă de frământări pentru Yaël.
Trecutul pe care îl credea uitat și cumva destul de clar pare să o ajungă din urmă și nu-i dă voie să evolueze. Ba chiar o scoate din ritm.
Eterna dispută dintre succesul personal și fericire se ractivează pentru Yaël.
Practic, întregul roman este despre alegerile pe care le facem în viață și despre cât de mult ne influențează (sau nu).
Chiar autoarea spune despre propria-i capodoperă: „Cred că nu ne oprim niciodată din a ne construi propria fericire. E un proces neîntrerupt. Yaël poate să se schimbe, are dreptul ca, la un moment dat, să aleagă altă cale. Până la urmă, putem avea mai multe vieți.”

Recomand cartea oricui e dispus să reflecteze asupra alegerilor făcute în viață, oricui vrea să facă o analiză a propriei fericiri și a timpului cu care rămâne după ce își încheie task-urile.
Ce am învățat din carte? Am învățat că dacă la finalul zilei ai timp să te gândești la ceilalți și poți sta lângă cei dragi măcar o jumătate de oră fără ca mintea să îți fugă la muncă, înseamnă că ești fericit.

Limbajul folosit de autoare este ușor, accesibil, conversațional. Paragrafele descriptive sunt împletite cu dialoguri și chiar, pe alocuri, cu monologul lui Yaël, însă proporțiile sunt echilibrate. Textul este construit realist, ideile sunt preluate din cotidian, astfel încât cititorul să ajungă în unele momente să se identifice cu unul dintre personaje.
În final, vreau să te las cu un fragment de monolog din „Îmi pare rău, sunt așteptată...”. Și, apropo, vei afla și cine își cere iertare, și de la cine, și pentru ce.

„Clipa aceea era minunată, dar ce-mi va rămâne din ea, odată întoarsă la Paris? Voi păstra urme ale ei sau absolut nimic, cum făcusem cu toate amintirile de care mă descotorosisem în acei ultimi ani?”

de Ioana Bidiu