Recenzie "Viața după Auschwitz"

28 Mai 2021

Dacă vă numărați printre cei cărora istoria de la școală li s-a părut plictisitoare, nu v-ar strica, ba chiar vă recomand să citiți câteva cărți bazate pe fapte reale. Cărți ca „Viața după Auschwitz”. Deși, la prima vedere pare a fi o ficțiune istorică, această care este o biografie cutremurătoare. Asemenea cărți precum cea menționată, sunt adevărate lecții de istorie, departe de a fi vreodată enervante sau monotone. Viața evreilor din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial poate fi de-a dreptul fascinantă, și nu pentru că ar fi fost frumoasă, ci pentru că atâția oameni au supraviețuit unor ani grei, trăiți în condiții aproape imposibil de imaginat.

Presupun că majoritatea cunoașteți povestea Annei Frank, sau cel puțin frânturi din ea. De data aceasta, însă, este vorba despre viața trăită de sora vitregă a Annei. „Viața după Auschwitz” este despre Eva Schloss!

Cartea începe cu anul 1986, an în care a avut loc deschiderea expoziției „Anne Frank Travelling Exhibit” din Marea Britanie – Londra. Continuă foarte frumos povestind despre cum au ajuns evreii locuitori ai Austriei, și cum sub domnirea împăratului Franz Joseph aceștia „au început să joace un rol important în viața capitalei austriece”.

Amintirile frumoase din copilăria Evei nu durează foarte mult pentru că în capitolul patru aceasta spune deja despre ocuparea Austriei de către naziști, moment în care este imposibil de trecut cu vederea atitudinea antisemită din Viena.

„Nu trebuia să citești un ziar pangerman ca să știi că un evreu putea fi bătut în timp ce mergea pe Ringstrasse sau că studenții evrei fuseseră dați afară de la Universitatea din Viena”.

Rând pe rând asistăm la încercarea bunicilor ei de a obține o viză pentru a pleca în Marea Britanie, la plecare tatălui ei în Belgia, ca mai apoi să plece și Heinz, fratele mai mare. Abia apoi, la mutarea Evei și a mamei sale în Belgia și, ulterior, în Olanda. Toate acestea pentru a fi cât mai departe de naziști.

Olanda rămăsese neutră în Primul Război Mondial, așa că familia Evei spera să se întâmple același lucru și în cazul acestui război care, spre deosebire de primul, le punea și mai mult viața în pericol. Neutralitatea Olandei nu ține mult pentru că în scurt timp aceasta este acaparată de germani, care ușor, ușor încep să le elimine evreilor toate drepturile.

„Toți evreii din Europa aveau să fie strămutați în lagărele din Est, unde fie vor munci până la epuizare, fie vor fi uciși”.

Poveștile Evei de la Auschwitz lasă un impact puternic asupra cititorilor cărții și, la câte relatări există deja, nu trebuie să mai descriu cu lux de amănunte ororile prin care a fost nevoită să treacă. Cert este că după zeci de ani de la eliberarea din lagăr, Evei i-au rămas încă cicatrici adânci provocate de pierderea tatălui și al fratelui de care era foarte apropiată, dar și urme în comportamentul acesteia. Ne povestește cât de greu îi era să-și facă prieteni, cât de greu era să intre în vorbă cu cineva după cele simțite la Auschwitz atunci când îndrăznea să întrebe sau să ceară orice. Își repeta în gând discursuri și abordări pe care nu reușea să le vorbească din cauza timidității excesive. Pe lângă toate acestea, inclusiv regulile și disciplina severă îi cauzau probleme de comportament. Refuza să respecte multe dintre reguli cu gândul că nimic din ce i-ar putea face poliția sau oricine altcineva, nu poate depăși ce a pățit la Auschwitz.

„Spre groaza tuturor, am ținut un tren pe loc, smulgând fluierul din mâna mecanicului de locomotivă și refuzând să i-l dau înapoi până nu l-am văzut pe Zvi venind pe peron cu bagajele și urcându-se în vagon”.

După ani de zile petrecuți singură, mama Evei s-a reîndrăgostit și s-a căsătorit cu Otto – tatăl Annei Frank – ceea ce a tranformat-o pe Eva în sora vitregă a unei copile care n-a supraviețuit Holocaustului. Ca să păstreze vie amintire fiicei lui, Otto a luat hotărârea de a publica jurnalul Annei care, a starnit imediat curiozitatea publicului. Ulterior, a deschis și o fundație în numele fetei, ceea ce a adus familiei câștiguri pe măsură, însă Otto a refuzat să ducă o viață mai mult decât modestă, pentru că nu a vrut să profite de pe urma amintirii fiicei sale. Până și-au găsit sfârșitul, cei doi soți au ținut conferințe și au răspuns miilor de scrisori primite de la oamenii din toată lumea, povestindu-le despre cele întâmplate.

Eva a vorbit pentru prima dată la Londra, în cadrul unei expoziții în numele Annei Frank, iar de atunci, și povestea ei a ajuns în centrul atenției. Au urmat ani de discursuri prin școli, închisori, biserici etc, ca într-un final să decidă să-și pună povestea pe hârtie. Viața de după Auschwitz, încercările de „a reveni la normal”, lucrurile pe care le-a realizat mă determină să spun că a renăscut din cenușă exact ca pasărea Phoenix. Sunt convinsă că oricine i-ar citi povestea, ar fi de acord cu mine.

de Maximciuc Mădălina