Crampeie din timp

Eu, poet ca structura si organizare intrinseca, am fost cucerita de limbajul metaforizat, incifrat, purtator de simboluri si incarcaturi poetice. Cartea isi afirma abordarea si statusul, crezul si sensul incepand cu primul cuvant, „Groapa”, metafora care exprima si-si asuma bariera, granita, portalul care separa elemente, notiuni, realitati prezente sau trecute dar antitetice si profund, esential si incontestabil diferite: viata la tara vs. viata la oras, trecut vs. prezent, putin vs. mult, copilarie vs. maturitate, comunism vs. democratie, ieri vs. azi… Odata cu prefata, are loc o detronare, rasturnare a valorilor, care este dezavuat atribuita schimbarii de domiciliu: urban—masini, apartamente, bani, serviciu, proiecte vs. rural—groapa/pamant, balarii, apa de la marginea satului/de ploaie (metafora „limitrofa”) si uscaciunea/seceta care fac roadele/recoltele dependente de elementele meteorologice/naturale (omul la mila capriciilor naturii). O alta metafora adanc impregnata in structura cartii este aceea a dezradacinarii si inradacinarii, atat prin mutarea/schimbarea de domiciliu a „gropii”, cat si prin relatia copilului cu tatal natural, in „Di’s talane!”, vorbind despre legaturi care se nasc sau se rup cu pamantul, cu „sangele”, cu trecutul, cu prezentul, cu istoria, cu contemporaneitatea, cu alte etnii, cu conationalii, cu altii sau cu sine. 

Intr-un ton duios, naratiunea ne permite o intoarcere in timp, un timp in care valorile atingeau alte cote, pe o alta scala, cand fiind mai simplu era mai curat, mai cursiv si mai flexibil ( ziarul „Scinteia” si multiplele sale intrebuintari). Moartea bunicii Gica trezeste in noi moartea bunicilor noastre, este una universala si perpetuu dureroasa. Metaforizarea deghizata in cuvinte simple, fluente si cursive este prezenta si aici prin actul de a scrie in colbul drumului, cu un bat, „stirea” mortii bunicii—simbolismul vietii (in literele achizitionate cu sprijinul bunicii) si al mortii (tarana in care ne intoarcem) redau ciclicitatea vietii. 

Subtitlurile constituie, in sine, un periplu prin simbolistica vietii de copil crescut la tara, constituie miezuri, samburi in jurul carora creste zemoasa si aromata pulpa fructului copilariei, cu piciorusele in glod sau colb, la sanul buneilor, in caldura galbena a verilor, in gerul muscator al degetelelor cladind la omul de zapada: „Di’s talane!”, „Mamaia Gica”, „Garduri”, „Corcodusele”, „La serbare”, „Campia”, „Leacul”, „Spaima”, etc. Aceste vremuri vechi amintesc de buna vecinatate, de vietuirea in buna pace, cand timpul era mai ingaduitor cu omul si cand omul era mai tolerant cu seamanul sau.

Aventurile cu Albus sau cu Rih, cainii, sunt acele aventuri generice ale copilariei la tara pe care toti, din categorie, le detinem si le povestim cu haz si insufletire de cate ori ne adunam cu oameni dragi, in momente de suflet si care se transforma dintr-un accident, picurat cu sange uneori, intr-o apropiere legata prin hohote de ras. Umorul este acela veritabil, ca si sufletul taranului de demult, neaos, energic, fara ranchiuna si resentimente, cu haz de necaz, brut ca si bland, carnal ca si de suflet. Sudalmele arata cum este taranul incropit si cum e viata lui, aspre si-ntr-o descarcare tumultoasa care lasa sufletul curat pentru impartasania si inchinaciunea curateniei din postul sarbatorilor.

Furturile copiilor din bunurile CAP-ului (Cooperativei Agricole de Productie) vorbesc despre un ritual de initiere pentru toti copiii crescuti in acele vremuri, la sat, care treceau cel putin o data prin aceasta aventura suprema, iar cei mai mici erau promovati de cei mari prin „proba de foc”, ca mai apoi prichindeii sa treaca in randul „nenicilor”.

Se vorbeste despre bucatele sfinte ale taranului: slana afumata, jumarile, pita, vinul de butuc si voia buna in mistica infratire cu harul povestirii la gura sobei, in trosnetul lemnului si dogoarea plitei. 

Se vorbeste despre traditiile romanesti, colindatul si buneii (Cioca-Boca), despre cutreieratul prin padure primavara dupa viorele si ceapa-ciorii, despre culesul ierbii pentru gaini, despre cainele, vesnicul si loialul prieten al copilului de la sat (Rih si Albus), despre formule „magice” de limbaj al satului—„Avion cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor!/ Nu te iau ca esti mic si te cheama, Polonic!”, „Rosu-Stop”, „Ofticosu’ roade osu’ !”, „Cand ne-o fi mai rau, ca acu’ sa ne fie!”, „Ai slabit ca lupta de clasa!”, „Vin (de butuc), ca sa facem sange!”; despre serbari si coronite din flori nemuritoare mov, despre cartile de premii, despre PCR-ul si poeziile comuniste de la serbarile de premiere, despre PCR-ul cu „ochii si urechile” sale…

Amintiri din copilarie despre noi, nascuti si crescuti in „epoca de aur”, „decreteii” veniti pe lume cu voie sau mai fara voie, dar crescuti cu dragoste pe vremea cand timpul ne era prieten, pe vremea cand valorile erau la fel de simple ca si cuvintele care le definesc, pe vremea cand Dumnezeu era mai aproape de oameni si cel adevarat, chiar daca prigonit, interzis, exilat si demolat! O carte care mi-a starnit atatea amintiri minunate, atatea culori calde si dulci, atatea nostalgii si duiosii, atatea amintiri impletite in iubiri si doruri si regrete, atatea frumuseti pierdute si-ngropate pe care le dezgrop si redescopar acum ca pe comori ale mele, din mine, organice si pulsande pe care le-am tanjit si care ma definesc in si prin timp!