Din alta viata. C.V. de golan

Discursul narativ, fara nici o urma de cosmetizare retroactiva, chiar si atunci cand face vorbire (de)spre realitati sociale dezonorante - suntem in Ferentari, nu in cartierul Primaverii - este punctat de insertii metatextuale de o induiosatoare nostalgie, de un fior poetic aproape nefiresc situat in flagranta contradictie cu tabloul social deschis pe parcursul celor doua sute cincizeci de pagini. 

Cele doua volume - Jurnal de copil si CV de golan - dau impreuna alcatuirea si consistenta captivanta a unui Buildungsroman scris intr-o tonalitate majora, nostalgica pe alocuri, de un autor care, in pofida mefientelor si a incongruentelor de tot felul, si-a pastrat nobilitatea sufleteasca, salvandu-se pe sine, iesind, ca un cavaler neinfrant, de sub osanda vremii! Marius Albert Negrut este un autor pe care nu ai cum sa nu il indragesti, citindu-l, si pe care, daca ai bucuria sa-l intalnesti, inveti a-l iubi cu toate mecanismele tale sufletesti, cu profunda ta umanitate adusa la lumina de atingerea blanda a celui care, cu privirea strengara de golan mucalit, priveste spectacolul diversitatii umane cu o necomplezenta luciditate. Ce carte grozava mi-a cazut in mana! Nu prea mai am cuvinte pentru a-mi exprima gratitudinea! Sunt, fara rest, coplesit! - Cosmin Neidoni

Fragment din cartea "Din alta viata. CV de golan" de Marius Albert Negut:

"Celula, mai mica decat camera mea, adaposteste totusi patru paturi, e drept, suprapuse, doua cate doua. Printr-o usa din lemn, la un moment dat sparta cu pumnii de un retinut nervos, zaresc un wc turcesc cu gaura astupata cu un pet. Opreste sobolanii..., imi reamintesc o frantura de conversatie, ce n-as fi banuit sa-mi foloseasca vreodata. Din fericire, din patru paturi, doar doua sunt ocupate, bineinteles, cele de jos. 
Ma catar intr-unul de deasupra. As fi asteptat in picioare, pentru ca locul este cu adevarat infect, dar nu trebuie sa par stingher... Nici nu ma intind bine, ca lighioanele locului, bucuroase de prezenta mea, incep sa ma piste cu drag. 
- Al cui esti? ma intreaba ocupantul saltelei de sub mine, iar eu nici nu stiu ce sa-i raspund.
- Al nimanui..., soptesc, fara sa vreau, adevarul. 
Omul tace si rumega raspunsul. 
- Cu ce te-a luat? isi continua interogatoriul.
- Nu mi-au spus... M-au bagat in duba si m-au dus intr-o camera la etajul unu...
- Aha... In biroul sectoristilor, ma lamureste. Si? 
- L-am batut pe un fraier, ca ma enerva, dar a vazut gaborul si m-a adus aici, continui.
- Ti-ai si gasit unde sa-l bati, ma ia omul la misto.
- Asta e..., inchei eu conversatia. 
Orele trec greu. Mii de ganduri, care de care mai negre, imi dau tarcoale, chinuindu-ma cu negura lor. Daca politistii, acum, imi perchezitioneaza casa si curtea? Daca vreunul dintre clientii mei m-a dat in gat? Daca ma duc la puscarie?... 
Daca?... 
Daca?... 
Aud pasi coborand treptele, dupa care voced gaborului care ma adusese 1a subsol. 
- Ce faci, smardoiule? Te-ai mai linistit? ma intreaba el.
- Da, sefule! ii raspund.
- Bine... Hai, c-a venit tac-tau sa te ia acasa. Da' nu te bucura prea tare, ca-ntai trebuie sa-ti luam amprentele, apoi sa te pozam. Roaga-te sa nu dam de tine prin baza noastra de date... "