Revelatia soarelui interior

Dupa 21 decembrie 2012 multi au rasuflat usurati. Lumea nu s-a sfarsit iar profetia Maya nu s-a adeverit. Si totusi, ceva s-a intamplat. Evenimentul a fost invizibil dar sensibil, emotionant datorita asteptarii pe care a starnit-o la nivel mondial si, de asemenea, fiindca a marcat apusul unei ere si, deci, inceputul noptii care precede zorile erei celei noi.
Este o senzatie larg raspandita, iar pentru mine o certitudine: lumea nu functioneaza cum trebuie, e stapanita de o nebunie din ce in ce mai acuta, de o criza care cuprinde toate nivelurile:uman, social si politic.
„Democratia“ ar trebui sa fie guvernul poporului.
Dar care „democratii“ urmaresc interesele poporului, garanteaza distributia echitabila a resurselor, sanse egale, sanatatea individului si a mediului? Acestea sunt paralizate de pachete de legi care se opun una alteia, legi care ar trebui reformate si nu sunt, de situatii umane disperate, o productie industriala invechita, nociva atat pentru natura cat si pentru binele comun.

Trebuie sa recunoastem cauza primara aflata la radacina oricarei inselatorii: o „cunoastere” care ignora semnificatia Vietii.

            Pamantul este o singularitate a universului observat, aparent unica planeta care gazduieste nenumarate specii, printre care si cea umana, capabila de creativitate si opere admirabile, specie adusa insa la conditia de sclavie. Aceasta specie manifesta tendinta de a exploata resursele naturale si de a sprijini inarmarea in scopul luptelor in chiar interiorul sau. Pe aceasta planeta minunata, popoarele sunt infometate si chinuite de saracie, obligate sa „munceasca cu sudoarea fruntii” si sa „nasca cu dureri” si, de asemenea, sa plateasca datorii bancilor. Un destin tragic sau o inselatorie ingrozitoare de care ne putem, oare, in sfarsit, elibera?

        Astronomia isi recunoaste astazi propria orbire: poate observa o portiune minuscula – 4% din toata masa pe care tot ea a calculat-o – si, in fapt, pana acum a observat nu mai mult de 1%.

Poate ca nu intamplator 99% din oameni au o relatie dificila cu mediul in care traiesc. Adevarata nenorocire care ne asupreste pe toti este comunicarea. Cea dominanta foloseste adesea cuvinte desarte si imagini transmise de campul electromagnetic, singurul care ne permite sa le vedem, dar nu si singurul care exista.

Comunicarea dintre fiintele umane se realizeaza prin gesturi, atentie, actiuni, priviri, limbaje non-verbale care spun mult mai mult decat cuvintele pe care le folosesc politicienii ca sa fie alesi. Uneori cuvintele sunt potrivite si frumoase, insa raman aruncate in vant pentru ca „logica” pe care se bazeaza nu permite realizarea lor practica.

            „La inceput a fost cuvantul” (logos), scrie in Evanghelia dupa Ioan.

             „Logica” societatii actuale si cuvantul (logos) original coincid? Raspunsul evident este nu, iar astazi putem intelege si motivul. „Logica” este inteleasa de o mica parte a creierului uman, aceea constienta care crede ca stie – materia cenusie – in timp ce materia alba, portiunea cea mai insemnata si „cazuta” in inconstient, este sensibila la „logos”. Aceasta din urma indeplineste sarcini cruciale si esentiale pentru buna functionare a sistemului nervos si a intregului corp uman; comunica insa prin mijloace pe care neurostiintele nu le-au descifrat. Convingerea unanima este ca acolo, in materia alba, se afla secretul constiintei, cheia tuturor relatiilor umane si a unei cunoasteri demne de acest nume.

„Cunoaste-te pe tine insuti” spunea Socrate cu milenii in urma. Si, intr-adevar, calea fundamentala spre evolutie este auto-observarea, entuziasmanta pe de o parte si dificila pe de alta. Este o aventura care antreneaza astazi un numar tot mai mare de oameni intr-o revizuire profunda a „cunoscutului”, intr-o verificare a „stalpilor” – dogme, principii si axiome – care au sustinut pana acum o societate patriarhala si care astazi nu mai are Tata. Sfidand „cunoscutul” putem regasi ceea ce istoria a sters: Mama – materia alba – care ne hraneste, ne ingrijeste si se afla intr-o comunicare directa cu eternitatea.

            In ziua de azi, orbirea astronomiei este calculata chiar de ea insasi, dar aproape toti o considera o certitudine si nimeni nu pune in discutie separarea dintre cer si pamant atat de evidenta datorita aparatelor astronomiei si pe care omenirea o traieste cu un simtamant de vinovatie, asemanator „izgonirii din Paradis”. Dar daca nu exista nicio vina?

            „Traim in lume dar nu suntem din lume”. Multi suntem constienti de acest lucru, suntem dispusi sa recunoastem absurditatile unei „cunoasteri” care glorifica separarea si cultiva sfasierea mintilor umane.

            „O alta lume e posibila” spun cei care, la fel ca mine, aspira la utopie, vor sa contribuie la o era de prosperitate si intelepciune, capabila sa recunoasca adevarata Inteligenta, Viata.

            „Exista deja lumi infinite” reveleaza in aceasta carte studiul celor trei protagonisti. Totul sta in a pune in miscare propriul creier emotional, poarta de comunicare dintre logica arida, care continua sa creada in hotare si in limite, si vasta panorama a eternitatii.