Cainele, adevaratul meu prieten

”Cainele, adevaratul meu prieten” propune povestea impresionanta a unui suflet de caine care, in diferitele sale incarnari, isi cauta asiduu menirea. Compozitional, romanul este o bijuterie, deoarece naratorul sau este chiar cainele, care-si priveste cu duiosie atat semenii, cat si pe oamenii care-l insotesc in marea sa calatorie. O poveste tulburatoare, care va va emotiona profund, ajutandu-va sa priviti viata cu alti ochi. Cat se aseamana, oare, menirea unui caine cu menirea unui om? Oare nu suntem facuti cu totii pentru a iubi si a fi iubiti?

    Fragment din romanul "Cainele, adevaratul meu prieten" de W. Bruce Cameron:

    “Cand s-a intunecat prea tare ca sa mai putem vedea, s-a asezat pe acele de pin.
    - Aici, Bailey! Vino aici!
    M-am tarat langa el, iar culcusul mi-a amintit de casa cainelui. Mi-am amintit cu tristete de scaunul bunicului, intrebandu-ma de ce nu puteam merge acasa si dormi acolo. Baiatul a inceput sa tremure in scurt timp, asa ca mi-am pus capul pe el si mi-am lipit burta de spatele lui, asa cum obisnuiam sa ma intind pe fratii si surorile mele cand ne era frig.
    - Esti un caine bun, mi-a spus el.
    In scurt timp, a inceput sa respire adanc si n-a mai tremurat. Desi nu ma simteam tocmai confortabil, am ramas cu grija intr-o pozitie in care sa-i tin cat de cald puteam in timpul noptii.
    Ne-am trezit cand au inceput sa cante pasarile si, inainte sa se lumineze bine, deja porniseram la drum. Am adulmevat cu speranta rucsacul, pacalit de mirosuri, dar, cand baiatul m-a lasat sa-mi bag capul inauntru, n-am gasit nimic de mancat.
    - Il tinem in caz ca trebuie sa facem un foc, mi-a spus el.
    Am crezut ca asta insemna „avem nevoie de mai multe sandviciuri" si am dat din coada, ca sa arat ca eram de acord.
    Natura aventurii noastre s-a schimbat in acea zi. Foamea din burta mea s-a transformat intr-o durere ascutita si baiatul a plans din nou, smiorcaindu-se cam o ora. Teama lui acuta fu urmata de o letargie trista, care m-a speriat chiar si mai rau. Cand s-a asezat si s-a uitat la mine cu ochi sticlosi, l-am lins pe fata.
    Ma ingrijora baiatul meu. Trebuia sa mergem acasa imediat.
    Am ajuns la un paraias, iar baiatul s-a trantit pe burta si a baut cu sete. Apa i-a oferit energie si motivatie; cand am pornit din nou, am urmat paraiasul, care se rasucea printre copaci si, intr-un loc, trecea printr-o pajiste plina de pasari cantatoare. Baiatul si-a intors fata spre soare si si-a grabit pasul, manat de speranta, dar umerii i s-au lasat in jos dupa vreo ora, cand paraiasul a intrat din nou in padurea intunecoasa."