Mirror Mirror

 Prieten. Iubit. Victima. Tradator. Ce vezi cand te uiti in oglinda?
 
Poate ca nu sunt persoana cinstita care imi inchipuiam ca sunt. Poate ca sunt de fapt un monstru. 
Red, Leo, Rose si Naomi sunt niste inadaptati. Red are o mama alcoolica si un tata mereu absent. Leo are un frate care il ademeneste intr-o lume intunecata si violenta. Rose incearca sa uite de suferintele trecutului apeland la aventuri si alcool. Naomi fuge de acasa, cautand libertatea pe care pare sa n-o gaseasca nicaieri. Cei patru prieteni se simt singuri impotriva tuturor, pana cand infiinteaza impreuna o formatie, Mirror, Mirror – propria lor familie, singurul loc unde pot fi cu adevarat ei insisi. Apoi Naomi dispare si e gasita aproape moarta in Tamisa, iar politia crede ca a fost o incercare de sinucidere nereusita. Prietenii ei sunt devastati. Ar fi trebuit sa aiba grija unii de altii, cum de n-au vazut semnele prevestitoare? Oare cat de bine o cunosteau pe Naomi? Si cat de bine se cunosc intre ei? Dar dupa ce o serie de indicii ii face sa se indoiasca de ipoteza politiei, Red, Leo si Rose sunt nevoiti sa se confrunte cu propriile lor frici si secrete intunecate. E o calatorie care le va bulversa lumea. Nimic nu va mai fi la fel, pentru ca, odata sparta, o oglinda nu mai poate fi reparata.
 
Cara Delevingne este una dintre cele mai influente femei din generatia ei. Nascuta la Londra, Delevingne a devenit celebra in 2009, primind titlul de „Modelul anului“ la British Fashion Awards in 2012 si 2014. Cariera de actrita si-a inceput-o cu un rol in Anna Karenina, dupa care a fost distribuita in filme precum Orase de hartie (ecranizare dupa romanul lui John Green, publicat la Editura Trei in 2014), Brigada sinucigasilor, Valerian si orasul celor o mie de planete si Life in a Year, care va avea premiera in 2018. Mirror, Mirror este romanul ei de debut. 
 
Cara a scris Mirror, Mirror impreuna cu Rowan Coleman, autoare ce a figurat in lista de bestselleruri Sunday Times. Rowan locuieste cu familia ei numeroasa si doi caini intr-o casa din Hertfordshire, imbinand cresterea copiilor cu scrierea de romane pentru adulti si adolescenti.
    Fragment din volum:

    "Mai ciudat e ca-mi placeau drumurile astea la Urgente. Imi placeau asteptarile lungi, pentru ca asta insemna ca mama sau tata erau langa mine si ramaneau acolo oricate ore ar fi durat. Chiar daca taica-meu rata mereu ceva important din cauza asta, iar maica-mea, care era insarcinata cu Gracie, se simtea mereu indispusa si obosita, atata vreme cat stateam acolo, erau doar ai mei. Ma ascultau cu atentie, vorbeam, radeam si ma lasau sa ma joc pe telefonul lor. Cand am cazut din copac, a trebuit sa raman la spital peste noapte, pentru ca ii ingrijora lovitura la cap. Mama a inchiriat un televizor pentru noi si a stat langa mine toata noaptea, leganand o punga uriasa de Doritos pe burtica ei umflata si tinandu-ma de mana.
    Cand a venit asistenta sociala in vizita, ne-am dus sa vorbim in bucatarie, iar maica-mea s-a asezat pe marginea scaunului, rozandu-si unghiile. Nu-mi dadeam seama de ce era ingrijorata, dar nu voiam s-o vad asa, nu-mi placea expresia de pe figura ei. Voiam sa treaca totul. Asa ca i-am povestit femeii despre fiecare accident, unul dupa altul, in detaliu; caine, fotbal, copac. Apoi a trebuit sa-i povestesc din nou, si inca o data cand mama nu era in camera, abia apoi a plecat.
    — Cu cine-oi semana tu, a spus maica-mea, intorcandu-se in casa si trecandu-si mana prin parul meu. Micul meu cascador.
    Mi-a facut o ciocolata calda cu bezele si-mi amintesc ca stateam la masa, intrebandu-ma ce facusem bine. 
    Ultima oara am fost aici cand s-a nascut Gracie. Tata ne-a condus printr-un labirint de coridoare catre o camera plina cu draperii in care se afla mama, pe marginea unui pat cu roti, tinand in brate botul rosu de sora-mea, care urla din toti rarunchii. Cand ma cuprinde tristetea, ma gandesc la ziua asta, la noi patru in jurul patului, uniti. O familie, mirosul parului lui Gracie, zambetul de pe fata lui taica-meu. Felul in care arata mama — atat de obosita si de fericita! Ma gandesc mereu la ziua aia, pentru ca a fost ultima data in care mi-amintesc sa ne fi simtit ca o familie.
    Mda, aia a fost ultima oara.
    In timp ce-l urmam pe domnul Smith prin spital, perdelele lucioase si coridoarele lungi aluneca prin fata mea ca o imagine de realitate virtuala veche, depasita. Aerul e imbibat cu un miros ascutit, care ma impiedica sa respir. Linistea din lift, sunetul talpilor noastre de cauciuc, luminile care palpaie deasupra.
    Urmeaza un salon si stim toti ca acolo se afla prietena noastra. Si ca poate e pe moarte.
    In fata salonului ii vad pe parintii lui Nai, imbratisati, fiecare cu fata ingropata in gatul celuilalt. Mama ei, agatata cu toata puterea de tricoul sotului, ca si cand i-ar fi teama ca daca-i da drumul o sa se inece.
    — Doamna Demir?
    Rose e cea care face un pas inainte, desprinzandu-se de langa domnul Smith, aflat langa lift. De obicei, ii strigam Max si Jackie, dar asta nu pare un moment potrivit.
    In clipa in care o vede pe Rose, mama lui Nai o trage in imbratisarea lor. Urmeaza Leo, apoi eu, ii strangem in brate pe cei care ne-au primit mereu cu bucurie in casa lor la orice ora.”