Pachet Eric-Emmanuel Schmitt

Copilul lui Noe
 Asemenea lui Noe, parintele Pons salveaza fapturile Domnului din fata cataclismelor Istoriei. In catacombele bisericii catolice, el construieste o Arca a spiritului pentru Joseph: o sinagoga unde pot fi studiate Tora si Cabala. Alaturi de parintele Pons, Joseph se va imbarca intr-o calatorie spre limanul vremurilor care se reasaza in matca. Roman tradus in peste douazeci de limbi."Aceasta poveste despre incercarile tragice la care ii supune Istoria pe oameni va va urmari multa vreme. Eric-Emmanuel Schmitt isi confirma extraordinarul talent si sfideaza inca o data barierele genurilor literare si ale filozofiei." (Lire)"Un roman plin de sensibilitate si de emotie." (L'echo)"Din tenebrele Holocaustului, Eric-Emanuel Schmitt a reusit sa extraga o poveste luminoasa, plina de speranta." (Le Soir)  

Oscar si Tanti Roz
Oscar are zece ani si traieste intr-un spital. Chiar daca nimeni nu are curajul sa i-o spuna in fata, baiatul, bolnav de leucemie, stie ca va muri, iar razboiul lui impotriva tuturor izbucneste inocent, patimas si deznadajduit. Singura care-i intra in voie este Tanti Roz, o infirmiera batrana, neintrecuta in nascocit povesti moderne, adevarate lectii de viata, in care nici binele, nici raul nu sunt absolute si nimic nu e asa cum pare la prima vedere. Ea ii da copilului ideea sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi zece ani si-l invata sa-i scrie epistole lui Dumnezeu ca sa se simta mai putin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid intr-o viata traita fast-forward, Oscar parcurge, printre rasete si lacrimi, itinerarul emotionant al tuturor varstelor si experientelor umane imbogatite de imaginatia lui, care umple spatiile albe si imbraca realitatea in vesmantul miracolului. Astfel, baiatul ajunge sa-si traiasca adolescenta alaturi de prieteni, sa se indragosteasca la tinerete, sa se casatoreasca la maturitate cu prima iubire, sa o piarda si, in cele din urma, sa regaseasca dragostea la apusul unei vieti ca o lumanare care arde la ambele capete.

 

Felix si izvorul invizibil
In neobositul cartier parizian Belleville, cafeneaua „La Munca“ e un reper al bunei dispozitii. Fatou, tanara patroana, o senegaleza plina de viata, si-a castigat, cu veselia ei molipsitoare si stiinta de a asculta si sfatui, o clientela fidela si pestrita. Simone, travestitul cu talent contabil, domnul Sophronides, filozoful pesimist, sau induiosatorul Robert Larousse, care citeste marile dictionare in ordine alfabetica, alcatuiesc o mare familie pentru ea si pentru fiul ei, Felix, pe care il creste singura. Dar echilibrul perfect al vietii lor este spulberat intr-o zi, odata cu planurile de viitor ale lui Fatou, care devine brusc o umbra. Pentru a-si recapata mama, Felix, ajutat de pitorescul unchi Bamba, apeleaza la vraci si vrajitori care se dovedesc insa niste sarlatani. In ultima instanta insa, Fatou nu-si va putea gasi linistea si drumul catre cei dragi decat prin intoarcerea acasa – pe malul fluviului Senegal. Sufletul ei, asemenea baobabului stravechi de langa satul natal, este adanc inradacinat in pamantul fierbinte al Africii, si se adapa din izvorul invizibil al energiei si iubirii care anima tot ce e viu. Iar secretul acestui izvor ii va fi dezvaluit si lui Felix.

Adolf H. Doua vieti
Intr-un roman pasionant, exploziv, construit cu rigurozitate, Eric-Emmanuel Schmitt si-l alege drept protagonist pe „monstrul de evitat“ si construieste doua biografii paralele: una fidela realitatii, romanul lui Hitler, mort in 1945 in Berlinul distrus de bombardamente, cealalta, plasmuita in intregime, povestea lui Adolf H., un pictor care, dupa Marele Razboi, frecventeaza avangarda din Montparnasse, ca intr-un final sa se stinga linistit in 1970 la Santa Monica. Romanul e urmat de jurnalul autorului din perioada scrierii acestuia. Schmitt isi exprima aici anxietatea, indoielile, uneori chinul si oroarea pe care le-a incercat din momentul in care a decis sa dea viata figurii celei mai sumbre din istoria recenta si pana la terminarea romanului. O carte extrem de incitanta, scrisa la inalta tensiune, considerata cel mai bun roman semnat de Eric-Emmanuel Schmitt.

Moralist, Eric-Emmanuel Schmitt isi dedubleaza eroul pentru a reflecta asupra inocentei, vinii, libertatii si responsabilitatii fiecarui individ. Un indraznet numar de echilibristica. [...] Departe de a urmari marile momente istorice ale Fuhrerului, Schmitt il evoca pe Hitler in 30 de scene intime ce arunca o lumina ciudata si dura asupra secretelor vietii afective, sexuale si asupra caracterului personajului care se idolatrizeaza si incearca totodata sa incarneze eroul nietzschean. Reusita acestui portret este uluitoare. - Le Point

Adolf H. Doua vieti este un roman serios, grav, nelinistitor. Este un interesant mecanism literar, care forteaza cititorul sa-si puna intrebari, nu intotdeauna in mod fatis, in legatura cu partea tenebroasa care zace in noi. Fiind o reflectie asupra raului, merita intreaga noastra atentie. - Le Figaro Litteraire

Cu o postfata inedita a autorului
Traducere si note de Doru Mares

Doamna Pylinska si secretul lui Chopin
Traducere si note de Doru Mares

„O splendida poveste initiatica, muzicala si onirica, asa cum numai Eric-Emmanuel Schmitt stie sa scrie.“ – Point de Vue

Obsedat de o amintire din copilarie si fascinat de Chopin, tanarul Eric-Emmanuel se hotaraste sa ia ore de pian. Dupa un inceput cu stangul, doamna Pylinska, exotica si intransigenta profesoara poloneza stabilita la Paris, ii va oferi o educatie muzicala originala: lectii private despre viata, despre arta si despre iubire, care, odata intelese, ii vor revela tanarului adevarata lui vocatie.

„«Scriu mangaind florile de camp, fara a le misca picaturile de roua. Scriu facand cerculete in apa, pentru a pandi amplificarea undelor si disparitia lor. Scriu ca un copac in bataia vantului, cu trunchiul inteligentei ramanand neclintit si frunzisul sensibilitatii frematand.» O poveste delicata ca o adiere, despre ucenicia acelui lucru care ii scapa ratiunii. Esentialul.“ – La Libre Belgique

„Da, am scris si o carte despre Mozart, si una despre Beethoven. Muzica este indispensabila pentru viata mea interioara. Prin ea renasc, ma consolez sau imi exprim suferinta. Muzica are o incredibila influenta spirituala si emotionala asupra mea. Pot sa stau o zi fara sa scriu sau sa citesc, dar nu si fara sa ascult sau sa fac muzica. Respir prin urechi!“ – Eric-Emmanuel Schmitt, interviu in Le Progres

Razbunarea iertarii
Patru povesti si patru destine iesite din comun imaginate de Eric-Emmanuel Schmitt pentru a explora sentimentele intense, aproape niciodata marturisite, care ne determina gesturile extreme.

Poate fi definit un om printr-o singura fapta? Si este iertarea mereu posibila? Acestea sunt intrebarile care rasuna neincetat in fundalul povestilor cu deznodamant implacabil ale lui Schmitt. Iar autorul le raspunde cu virtuozitatea care e o constanta a scrisului sau. -Lire

Doua gemene adorabile vad lumina zilei intr-un sat idilic, dar viata lor nu se va dovedi atat de feerica pe cat o prevestea povestea nasterii lor: la inceput nedespartite, vor ajunge rivale, daca nu chiar dusmance de moarte. Un bancher versat si cinic, mereu rasfatat de soarta, invata, de la o mama dispusa sa renunte la tot pentru fiul ei, lectia sacrificiului si a iertarii. Un criminal in serie inchis pe viata este chemat saptamanal la vorbitor, dar nu de mama lui, ci de cea a carei fiica a ucis-o cu bestialitate. Ce urmareste indurerata Elise? L-a iertat pe monstru, sau vrea sa-i alunge linistea? Zilele tihnite ale lui Werner von Breslau, un nonagenar retras, fost pilot de vanatoare reconvertit in gradinar pasionat, se imbogatesc cu imprevizibilele vizite ale lui Daphne, o fetita din vecini, alaturi de care batranul taciturn va descoperi calea spre inocenta.
Maestru al nuvelei (gen literar care i-a adus un Premiu Goncourt in 2010), Schmitt le ofera cititorilor sai, cu acest nou volum, patru texte surprinzatoare si tot atatea ipostaze ale volatilei relatii dintre vinovatie si iertare.

Cuprins: • Surorile Barbarin • Domnisoara Butterfly • Razbunarea iertarii • Deseneaza-mi un avion

Traducere si note de Laurentiu Malomfalean


Fragment din volumul "Razbunarea iertarii" de Eric-Emmanuel Schmitt:

"Laure Maurinier, fiica ei, fusese a treia victima. Avea douazeci si trei de ani, isi termina studiile de engleza si fericirea i se citea pe chip. Intr-o seara, in timp ce isi parca Fiatul la subsolul imobilului in care locuia, barbatuI aparuse, o violase amenintand-o, iar apoi o injunghiase in ghena.
Deseori, fara sa vrea, Elise retraia ziua aceea. Telefonul pe care il ducea cu ea din bucatarie in baie, din salon in camera, pentru ca astepta sa o sune – Laure ii promisese titlul exact al unei carti despre care vorbisera in timpul mesei. Mesajele de la miezul noptii: „Draga mea, o uiti pe mama ta cea nestiutoare. Zi-mi numele eseului aluia, ca sa-l folosesc in traducere". Trezirea si primul gest, verificarea telefonului. Apelul de la noua dimineata. Al doilea, de la noua si jumatate. Urmatoarele. La inceput, cu mesajele, isi sfida nelinistea cu umor, treptat insa, o lasa sa patrunda. Pe la amiaza, trasese concluzia ca Laure fie e infectata cu un virus, fie isi pierduse mobilul. S-a hotarat sa se duca la ea ca sa fie sigura, dar in clipa cand intra in lift i-a sunat telefonul. "Ah, in sfarsit!" Numar necunoscut. O voce care se recomanda a fi de la politie a anuntat-o abominabilul.
A ramas paralizata. Fara sa inteleaga. Ofiterul i-a repetat ca fiica ei suferise un accident foarte grav, ca.... decedase.
Daca s-ar muri de durere, ar fi murit pe loc. Sa mori de durere era fara indoiala mai bine decat sa traiest cu durerea. Apoi, secventele se invalmaseau, insuportabile. Sosi la garsoniera, pe avenue Edgar-Quinet. Multimea de gura-casca din piata. Jurnalistii. Politistii. Medicul legist. Urmele de sange din ghena. Identificarea cadavrului la morga. Laure, copilasul ei, unicul ei copil, mut, vanat, intins pe un pat de otel intr-o sala ce duhnea a formol, plina de plagi negricioase. Nevenindu-i sa creada, Elise isi atinsese fiica pentru a se asigura ca nu mai respira. Ii zgaltaise umarul. Ce raceala! Ce rigiditate! De atunci, nu isi mai putuse niciodata, incalzi mana. Pe urma, poveri suplimentare, inutile: articolele din ziare cu numele fiicei sale, sau mai rau, cu fotografia sa. Zambea in pozele vechi, iar zambetul acela i se parea lui Elise nelalocul lui, atroce. De fiecare data, se gandea ca Laure ii este ucisa din nou. In afara de ea, oare isi dadea cineva seama?
Asasinul isi continuase ororile. Comisese noi crime si se stabilise o legatura intre profilul sau pervers si cazuri anterioare. Elise facuse propria sa ancheta.
Sam Louis executase cincisprezece victime atunci cand a fost capturat. Elise, epuizata, vedea in fiecare niste surori ale lui Laure. Afland din presa amanuntele vietii lor, devenise mama a cincisprezece fete omorate. Asa evita ca amintirea lui Laure sa o urmareasca."