De la moarte la viata

Niciodata in viata mea nu l-am vazut pe tata plangand asa cum plangea acum. Isi implora feciorul sa renunte la declaratie si sa faca armata.

„Ce-o sa-i spun mamei cand m-oi duce acasa? Nu te gandesti c-o sa innebuneasca de durere?”

„Sa-i spui ca-mi ispasesc pacatele.”

„Dar gandeste-te ca e timp de razboi. O sa te impuste”, o tinea tata intr-una.

„Si Hristos a fost omorat pentru noi.”

„Dar tu esti Hristos?” nu mai stia bietul tata ce sa zica.

La urma, vazand ca nu cedez, cu sufletul zdrobit de durere, mi-a luat hainele calugaresti, i-am dat si banii pe care ii aveam asupra mea si cu care nu mai aveam ce face, si apoi a plecat acasa ca sa duca aceeasi tristete sfasietoare sarmanei mele mame.

Cea din urma vama a fost preotul regimentului. Imbracat in haine de ofiter, barbierit – nici n-ai fi zis ca e preot, daca nu s-ar fi recomandat el insusi.

„Pe front - incerca sa ma convinga preotul ofiter – tragi, tragi (la acest cuvant misca cu degetul aratator al mainii drepte ca si cand ar fi apasat pe tragaci), dar nu omori...”

„Dar glontele tot nimereste in cineva...” i-am zis. [...]

Cam peste o jumatate de ceas, a iesit din cladire un ofiter inalt si blond. Mi s-a recomandat: era un furier, profesor din Iasi, neamt de origine. Acesta mi-a pus cele mai subtile intrebari, culese din toate domeniile, dar toate privitoare la armata si razboi. Ca unul care rumegasem trei ani de zile aceasta problema, i-am raspuns la toate intrebarile in sprijinul punctului meu de vedere.

Catre sfarsit, mi-a pus urmatoarele doua intrebari:

„Dumneata, in propaganda dumitale, ai dori ca nimeni sa nu mai puna mana pe arma?”

„In primul rand, eu n-am facut si nu fac vreo propaganda in sensul ca oamenii sa nu se mai casatoreasca si sa se faca monahi. [...]”

Profesorul zambi si-mi puse ultima intrebare:

„Dar dumneata nu cazi in pacatul mandriei, socotindu-te mai destept decat toti prelatii nostri care admit razboiul si binecuvanteaza armele?”

„Mantuitorul spune undeva: „Multumescu-Ti, Parinte, ca ai ascuns tainele acestea de la cei intelepti si le-ai descoperit pruncilor”. Eu vreau sa fiu ca un prunc, i-am raspuns profesorului in continuare. Unui copil daca ii spui sa nu fure, el nu fura, daca-i spui sa nu ucida - nu ucide, fara sa recurga la sofisme, pline de viclesuguri si justificari.

Ofiterul neamt zambi din nou, apoi imi zise:

„Sa stii ca ai sa-i pui in grea incurcatura pe astia de aici...”, aratand cu capul spre cladirea din care iesise.