Fara speranta. Speranta abandonata

Daca prima parte a extraordinarelor memorii ale Nadejdei Mandelstam, Fara speranta, prezinta ultimii patru ani de viata ai lui Osip Mandelstam, cele doua arestari, exilul si moartea, precum si destinul postum pe care sotia lui si-a propus sa-l aduca la cunostinta posteritatii, cartea a doua – Speranta abandonata –, opera cu totul independenta, in care autoarea isi rememoreaza existenta din momentul intalnirii cu Mandelstam, la 1 mai 1919, relateaza despre viata lor in deceniul al treilea si inceputul celui de-al patrulea, despre prieteni si ambianta literara: acmeistii, Hlebnikov, Pasternak, Tvetaeva si, indeosebi, Ahmatova, a carei prezenta nu a fost decat episodica in primul volum. Incercare de a intelege epoca, de a-i sesiza principalele valori spirituale, analiza Nadejdei Mandelstam, uneori foarte personala si patimasa, produce o impresie profunda, zguduitoare, constituindu-se totodata intr-o originala istorie a literaturii ruse din prima jumatate a secolului XX.

„Apoi, m-am intrebat adesea daca trebuie sa urli cand esti lovit si calcat in picioare. N-ar fi oare mai bine sa intepenesti intr-o semetie draceasca si sa raspunzi calailor printr-o tacere plina de dispret? Si am hotarat ca trebuie sa urli. In acest urlet sfasietor, care nu se stie de unde rasuna in celulele inchise ermetic, aproape izolate acustic, sunt concentrate cele din urma ramasite ale demnitatii umane si ale increderii in viata. Prin urlet, omul isi apara dreptul la viata, trimite o veste oamenilor din libertate, cere ajutor si impotrivire. Daca nu ti-a mai ramas nimic altceva, trebuie sa urli. Tacerea este o adevarata crima impotriva neamului omenesc.” - Nadejda Mandelstam