Pachet Autor Gabriel Garcia Marquez - 10 TITLURI

Scandalul secolului
Aceasta antologie isi propune sa fie cea mai reprezentativa dovada a imbinarii dintre jurnalism si literatura care a marcat intreaga cariera de reporter a lui Gabriel Garcia Marquez. Pe parcursul mai multor decenii, aceasta calatorie prin cincizeci de texte arata cum jurnalismul, "cea mai frumoasa profesie din lume'', constituie centrul activitatii castigatorului columbian al Premiului Nobel pentru literatura.
 

Dragostea in vremea holerei
• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura

... Traisera destul impreuna ca sa-si dea seama ca dragostea era dragoste oricand si oriunde, dar cu atat mai intensa cu cat se apropia de moarte.
 
In tinerete, Florentino Ariza si Fermina Daza traisera o pasionanta poveste de dragoste. Numai ca viata iti rezerva uneori surprize... La inceput, cand Florentino afla ca Fermina se va casatori cu un doctor bogat, simte ca viata lui s-a sfarsit. Desi isi gaseste echilibrul, bucurandu-se de succes in afaceri si nu numai... (cele 622 de relatii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina ramane la fel de puternica. Asa ca, dupa 50 de ani, 9 luni si 4 zile de despartire, Florentino isi reinnoieste declaratia de dragoste in fata femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, sansa unui nou inceput? Dragostea in vremea holerei, una dintre cele mai frumoase si mai tragice povesti de dragoste din literatura universala, a fost ecranizata in 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind facuta de scenaristul Ron Harwoord, castigator al Premiului Oscar si al Globului de Aur.
 

Ochi de caine albastru

In Ochi de caine albastru, scufundarea lui Garcia Marquez in aceasta „alta“ realitate e profunda si vertiginoasa. Aici nu este vorba despre o realitate placuta si amuzanta.  Garcia Marquez ne pune fata in fata cu o prezenta inevitabila - moartea -, dezvaluind-o ca pe o parte geamana a vietii noastre. Moartea licarindu-ne in vise, cunoscuta apoi ca experienta totala a sufletului si a corpului. Moartea ca o constanta iminenta, care ne arata pana in ce punct fiinta noastra este formata din aspecte distincte si niciodata imaginate.

Relatarea unui naufragiat
O naratiune dramatica reunind 14 episoade ale unui reportaj scris de Gabriel Garcia Marquez pe vremea cand lucra ca jurnalist. In 1955 el publicase interviul-serial luat unui marinar care a trecut pe langa moarte dintr-o neglijenta a marinei columbiene. In 1970,  Garcia Marquez a transpus reportajul intr-o carte.
Luis Alejandro Velasco este marinar pe distrugatorul Caldas. Dupa o lunga sedere in Statele Unite, pentru reparatii, nava ridica ancora spre Columbia. Fiind supraincarcata, in mare parte cu marfa de contrabanda, atunci cand intra in Marea Caraibilor, valurile puternice ii matura puntea, o dezechilibreaza si, ca urmare , opt membri ai echipajului sunt aruncati peste bord.
Dupa patru zile de cautari, cei opt marinari sunt declarati morti. Cu toate acestea, Velasco a reusit sa se urce in barca in care a plutit la voia curentilor, fara mancare, fara apa de baut, in fiecare zi temandu-se sa nu fie atacat de rechinii care dadeau tarcoale. La zece zile de la naufragiu, vede in sfarsit uscatul si se salveaza.

Fragment din romanul "Relatarea unui naufragiat" de Gabriel Garcia Marquez

Ultimele minute la bordul „navei lup de mare"
„Am ajuns in golf", mi-a spus unul dintre camarazi cand m-am ridicat sa mananc. Era 26 februarie. Cu o zi in urma mi se facuse putin teama din cauza vremii din Golful Mexicului. Insa distrugatorul inainta usor, chiar daca se clatina putin. Mi-am zis, bucuros, ca temerile mele sunt neintemeiate si am iesit pe punte. Silueta tarmului se stersese. Numai marea verde si cerul albastru se intindeau de jur imprejurul nostru. Pe puntea mijlocie ofiterul Miguel Ortega statea jos, palid si schimbat la fata, luptand cu raul de mare. Asta incepuse dinainte. Inca de cand nu disparusera de tot luminile din Mobile, dar mai ales in ultimele douazeci si patru de ore, ofiterul Miguel Ortega nu se putea tine pe picioare, desi nu era un novice in navigarea pe mare.
Miguel Ortega fusese in Coreea, pe fregata Almirante Padilla. Calatorise mult si era familiarizat cu marea. Totusi, desi golful era linistit, a fost nevoie sa-l ajutam sa, mearga pentru a-si putea face cartul. Parea un om in agonie. Nu tolera niciun fel de alimente si noi, colegii lui de cart, il asezam cand la pupa, cand pe puntea mijlocie, pana cand am primit ordin sa-l ducem in dormitor. Acolo s-a intins cu fata in jos in cuseta, cu capul pe marginea patului, gata sa verse.
Cred ca Ramon Herrera a fost cel care mi-a spus, in noaptea de 26 februarie, ca treaba avea sa fie serioasa in Caraibi. Dupa calculele noastre, urma sa iesim din Golful Mexicului dupa miezul noptii. In postul meu de cart, in fata lansatorului de torpile, ma gandeam cu optimism la sosirea noastra la Cartagena. Noaptea era senina, iar cerul, inalt, desavarsit, era plin de stele. De cand am intrat in Marina, m-am deprins sa identific stelele. In noaptea aceea, am facut-o cu placere, pe cand ARC Caldas inainta linistit spre Caraibi. "

Un veac de singuratate
Un veac de singuratate, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel Garcia Marquez pe orbita celebritatii internationale si i-a adus premiul Nobel (1982), este, in opinia unanima a criticii - dupa Don Quijote de la Mancha, nemuritoarea creatie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman de expresie spaniola din toate timpurile, asa cum marturiseste si Pablo Neruda care il numeste "Don Quijote al timpului nostru". Istoria celor o suta de ani ai fabuloasei aventuri traite de cele sapte generatii ale familiei Buendia, cu fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperarile si sperantele lor, este de fapt istoria miticului Macondo, intemeiat de patriarhul Jose Arcadio Buendia, teritoriu prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinueaza adesea in realitate, miraculosul convietuind firesc cu viata de zi cu zi. Insa intregul demers narativ sugereaza ideea ca Macondo nu se margineste la o arie concreta, istoria sa fiind de fapt istoria existentei umane, caci, asa cum arata autorul, "mai curand decat un loc de pe lume, Macondo este o stare de spirit".

Douasprezece povestiri calatoare
• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura

Efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca la inceperea unui roman. Caci in primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structura, ton, ritm, lungime si uneori chiar si caracterul vreunui personaj. Restul este placerea de a scrie, cea mai intima si solitara care se poate imagina, si daca nu-ti petreci restul vietii corectindu-ti cartea e fiindca aceeasi rigoare de fier de care e nevoie ca s-o incepi se impune si ca s-o termini. Povestirea, in schimb, nu are nici inceput, nici sfarsit: se leaga sau nu se leaga. - Gabriel Garcia Marquez


Fragment din cartea "Douasprezece povestiri calatoare" de Gabriel Garcia Marquez:

"Dupa douazeci si doi de ani l-am revazut pe Margarito Duarte. Se ivi pe neasteptate pe una dintre stradutele tainice dinspre Trastevere si mi-a fost greu sa-l recunosc la prima vedere din pricina spaniolei greoaie si a bunei sale dispozitii de roman vechi. Avea parul alb si rar si nu mai pastra nimic din purtarea lugubra si hainele cernite de avocat din Anzi, cu care venise la Roma prima oara, dar, in timp ce stateam de vorba, l-am recuperat incet-incet din tradarile anilor si l-am vazut iar asa cum era: tainic, imprevizibil si cu o tenacitate de cioplitor in piatra. Inainte de a doua ceasca de cafea, la una dintre cafenelele noastre de pe vremuri, m-am incumetat pun o intrebare ce ma rodea pe dinauntru:
— Ce s-a intamplat cu sfanta?
Sfanta-i aici, imi raspunse. Sta si asteapta.
Numai tenorul Rafael Ribero Silva si cu mine puteam intelege ingrozitoarea incarcatura omeneasca a raspunsului sau. Ii cunosteam atat de bine drama, ca ani de zile m-am gandit ca Margarito Duarte era personajul in cautarea autorului pe care noi, romancierii, l-am asteptat o viata, si daca nu m-am lasat gasit niciodata a fost din pricina ca deznodamantul povestii lui mi se parea de neinchipuit.
Venise la Roma in primavara aceea stralucitoare cand Pius al XII-lea patimea de o criza de sughit pe care nici stiinta medicilor, nici iscusinta vracilor nu izbutisera s-o potoleasca. Pleca pentru prima data din satul sau de pe coasta muntelui Tolima, din Anzii columbieni, si asta i se ghicea pana si in felul de a dormi. Se infiinta intr-o dimineata la consulatul nostru cu valiza de lemn de pin lustruit, care, prin forma si marime, parea o cutie de violoncel, si-i expuse consulului motivul surprinzator al calatoriei lui. Consulul ii telefona, atunci tenorului Rafael Ribero Silva, compatriotul sau, ca sa-i faca rost de o camera la pensiunea unde locuiam amandoi. Asa l-am cunoscut.
Margarito Duarte nu trecuse de scoala primara, dar vocatia lui pentru artele frumoase ii inlesnise o pregatire ampla, fiindca citise cu pasiune orice material tiparit care ii cazuse in mana. La optsprezece ani, fiind copist comunal, se casatori cu o fata frumoasa, care muri in scurt tirnp, la nasterea primei fetite. Aceasta, inca si mai frumoasa decat mama, muri de friguri la sapte ani. Insa, adevarata poveste a lui Margarito Duarte incepuse cu sase luni inainte de venirea lui la Roma, cand a fost nevoie sa fie mutat cimitirul din satul lor pentru a se construi un stavilar. Ca toti locuitorii din regiune, Margarito dezgropa osemintele mortilor sai sa le duca in noul cimitir. Sotia era praf si pulbere. Insa in mormantul alaturat, fetita continua sa fie intacta dupa unsprezece ani. Pana intr-atat ca, atunci cand desfacura capacul, se simti mirosul de trandafiri proaspeti cu care fusese ingropata. Totusi, faptul cel mai uimitor era ca trupul n-avea greutate.
Sute de curiosi atrasi de iuresul miracolului umplura satul pana la refuz. Nu era nici o indoiala. Trupul neputrezit era, negresit, un semn de sanctitate si chiar episcopul diecezei a fost de parere ca o asemenea minune trebuia sa fie supusa verdictului Vaticanului. Astfel incat s-a facut o cheta publica pentru a-l trimite la Roma pe Margarito Duarte, sa se lupte pentru o cauza care nu mai era doar a lui, nici a orizontului ingust al satului natal, ci devenise o problema de interes national.
In vreme ce ne povestea istoria aceasta in pensiunea din linistitul cartier Parioli, Margarito Duart scoase lacatul si dadu la o parte capacul cufarului elegant. Si astfel tenorul Ribero Silva si cu mine vazuram minunea. Nu parea o mumie ofilita, ca acelea care se vad in atatea muzee din lume, ci o fetita imbracata ca mireasa, care continua sa doarma dupa o lunga sedere sub pamant. Pielea ii era neteda si calda, ochii deschisi erau diafani si dadeau impresia de neindurat ca ne vedeau din moarte. Valul si coronita de lavanta artificiala nu rezistasera trecerii timpului, nu ramasesera la fel de neatinse ca pielea, dar trandafirii pe care ii avea, in maini pareau vii. Intr-adevar, greutatea cutiei de pin continua sa fie aceeasi cand scoasera trupul. "

Calatorind prin Europa de Est
Cand in 1955 vine pentru prima oara in Europa, in calitate de corespondent al ziarului El Espectador din Bogota la Conferinta celor patru mari puteri de la Geneva, impactul cu vechiul continent avea sa fie atat de puternic, incat va ramane aici patru ani, pe care ii petrece, intr-o febrila activitate, la Paris, Roma, Viena, Londra. Interesul sau major de a cunoaste viata reala din tarile de dincolo de „Cortina de fier“ il determina ca, dupa multe incercari esuate de a obtine vizele necesare, sa reuseasca ss fie inclus in delegatia columbiana participanta la Festivalul Tineretului de la Moscova, din 1956, prilej cu care traverseaza mare parte din Europa de Est, cunoscand Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria si Uniunea Sovietica.
Rod al acestui memorabil periplu, reportajul „Calatorind prin Europa de Est“ este o marturie impresionanta nu numai a maiestriei sale narative, ci mai cu seama a unei profunde transformari ideologice: de la simpatia manifestata in tinerete pentru conceptiile comuniste, la concluzia fundamentala la care ajunge, ca „nu exista o dictatura a proletariatului, ci dictatura unei birocratii dogmatice, obtuze si rapace, condusa de o gerontocratie care, la randul ei, are in frunte un  dictator“. Pe langa aceasta revelatie a adevarului istoric, de importanta hotaratoare in constiinta sa si in evolutia lui ca scriitor, figura lui Stalin – al carui mausoleu il viziteaza cu mari eforturi – a marcat si inceputul conturarii cu mai multa claritate a figurii mitologice a dictatorului din celebrul roman ”Toamna patriarhului”.
Fragment din volum:
 
“Moscova — satul cel mai mare din lume — nu e facuta pe masura omului. Este epuizanta, coplesitoare, fara copaci. Cladirile sunt aceleasi casute din satele Ucrainei, marite la dimensiuni eroice. Parca, acelorasi zidari li s-ar fi dat mai mult spatiu, mai multi bani si mai mult timp pentru a-si dezvolta nelinistitorul lor simt al ornamentarii. In plin centru, vezi curti de provincie, cu rufe atarnate la uscat pe sarme si femei care le dau copiilor sa suga. Chiar si aceste spatii goale rurale au proportii diferite. O modesta casa cu trei etaje din Moscova este tot atat de inalta ca un edificiu public de cinci etaje dintr-un oras occidental si neindoios mai costisitoare, mai greoaie si mai spectaculoasa. Unele par pur si simplu brodate la masina. Marmura nu a lasat loc sticlei. Nu se vede viata comerciala. Putinele vitrine ale magazinelor de stat — saracacioase si rare — se pierd in apasatoarea arhitectura, de patiserie. Prin amplele spatii destinate pietonilor circula o multime lenta, navalnica, precum un torent de lava. M-a incercat o emotie de nedefinit — care trebuia sa fie destinata primilor mei pasi pe Luna — cand automobilul care m-a dus la hotel s-a aventurat prin infinita perspectiva a bulevardului Gorki. M-am gandit ca e nevoie de cel putin douazeci de milioane de oameni pentru a umple Moscova. Interpretul mi-a confirmat cu modestie ca are doar cinci milioane si ca problema lor cea mai grava este penuria de locuinte.
Nu exista strazi modeste. Exista un singur sistem de bulevarde care converg spre centrul geografic, politic si sentimental al orasului: Piata Rosie. Trecerea — fara bicicleta — e dezordonata, halucinanta. Cadillacul cu desavarsire nou al ambasadorului Uruguayului — cel al ambasadorului SUA e un model vechi — contrasteaza cu automobilele rusesti in culori neutre, copiate dupa, modelele americane de dupa razboi, pe care sovieticii le conduc de parca ar fi carute cu cai. Trebuie ca e la mijloc traditia troicii.”

Toamna Patriarhului
Intr-adevar, este un roman-marturie, o autobiografie incifrata... Daca ar fi sa-l definesc prin doar cateva cuvinte, l-as defini ca pe un poem despre singuratatea puterii... Tema puterii a reprezentat o constanta a literaturii latinoamericane de la inceputurile ei, de inteles fiindca dictatorul este unicul personaj mitologic zamislit de America Latina... Am scris Toamna patriarhului asa cum se scriu versurile, cuvant cu cuvant... Structura sa este in spirala, ceea ce permite ca timpul sa se comprime si sa se depene simultan mai multe fire narative... Monologul multiplicat la nesfarsit face posibila interventia a nenumarate voci neidentificate, asa cum se petrec lucrurile in realitate... Dintre toate cartile mele, este cea mai experimentala si cea care ma intereseaza in cel mai inalt grad ca aventura politica... - Gabriel Garcia Marquez

Despre dragoste si alti demoni
In 1942, intr-o manastire din Columbia, sunt scoase la lumina ramasitele lumesti ale unei adolescente, Sierva Maria de Todos Los Angeles. Splendida ei podoaba capilara masoara douazeci si doi de metri lungime... Sa fie oare aceasta descoperire fructul imatinatiei inflacarate a autorului? Reala sau fictiva, ea reprezinta punctul de plecare al unei inedite povesti de dragoste, desfasurate pe fundalul pitoresc si decadent al orasului Cartagena de Indias, la mijlocul secolului al XVIII-lea. La varsta de doisprezece ani, Sierva Maria este muscata de un caine. Banuind-o de turbare sau ca ar fi posedata de diavol, Inchizitia o trimite la o manastire, unde, alaturi de exorcistul ei, don Cayetano Delaura, traieste o pasiune nebuna, distructiva si, prin urmare, blestemata...

Colonelului n-are cine sa-i scrie
Acesta inca nadajduieste ca-si va primi pensia care i-a fost promisa cu cincisprezece ani in urma si, prin urmare, in fiecare vineri, merge la posta. Actiunea se petrece in perioada "Violentei", cand in Columbia fusese instituita legea martiala. Colonelul si sotia sa astmatica traiesc in saracie, si-au pierdut fiul in timpul represiunii politice, nutrind speranta ca vor putea vinde cocosul de lupte ramas de la fiul lor. Cateva teme importante ale marilor romane ale lui Marquez se regasesc in acesta bijuterie literara din perioada de inceput a carierei sale de scriitor.
Fragment din romanul "Colonelului n-are cine sa-i scrie" de Gabriel Garcia Marquez:

"Ploaia nu inceta cateva zile. Toata saptamana avu impresia ca i se intoarce stomacul pe dos. Nu inchisese ochii cateva nopti chinuit de suieraturile astmaticei. Octombrie ii dadu putina pace abia vineri dupa-masa cand vremea se mai linisti. Tovarasii lui Agustin - croitori ca si el si la fel de ahtiati dupa luptele de cocosi - profitara de prilej si venira sa priveasca cocosul. Era in forma.
Colonelul se intoarse in camera dupa ce in casa ramasese numai el cu sotia. Femeia nu mai avea astampar.
- Ce spun ? il intreba ea.
- Sunt entuziasmati, o informa colonelul. Toti strang bani ca sa parieze pe cocos.
- Eu nu stiu ce au gasit ei la un cocos asa de urat, ii spuse sotia. Mie mi se pare ca-i anormal: are un cap prea mic fata de picioare.
- Se spune ca e cel mai bun din tot departamentul, replica imediat colonelul. Valoreaza in jur de douazeci de pesos.
Era convins ca un asemenea argument justifica hotararea lui de a pastra cocosul, mostenit de la fiul lor care fusese ciuruit de gloante in urma cu noua luni, fiindca imprastiase manifeste in timpul unei lupte de cocosi.
- E o iluzie care costa scump, spuse femeia. Cand o sa se termine porumbul va trebui sa-l hranim cu ficatii nostri.
Colonelul ramase pe ganduri in timp ce-si cauta in dulap pantalonii de dril.
- Numai cateva luni, spuse el. Cu siguranta ca in ianuarie vor avea loc lupte de cocosi. Dupa aceea il putem vinde la un pret mai bun.
Pantalonii erau sifonati. Sotia ii calca cu doua fiare de calcat incalzite cu carbuni.
- Si-acum ce-ti veni sa pleci? il intreba ea.
- Posta.
"Am uitat ca azi e vineri," isi spuse ea, reintorcandu-se in camera."