Eul detestabil (Top 10+)
"Ce inseamna «normal» in arta? Fata de «normal», soarele lui Van Gogh este prea mare si prea galben; umbrele lui Caravaggio sint prea brutale; muschii statuilor lui Michelangelo, prea vigurosi; bataliile lui Delacroix, prea somptuoase; Rafael e prea pur; Rubens, prea opulent; Velazquez, prea calm; Goya, prea crud. Si unde merg femeile dansind, ca la Botticelli? Unde sint caii albastri ca la Gauguin? Courbet exclama zeflemitor: «Daca vreti sa va pictez ingeri, aratati-mi-i!». Fraza nu era totusi decit o bravada a maestrului din Ornans. El insusi stia, desigur, ca pictura Renasterii e plina de ingeri pe care nimeni nu i-a vazut si de paradise in care nimeni n-a locuit. Pictorii au inchis uneori ochii pentru a vedea mai bine...” (Octavian Paler)
Un om norocos (Top 10+)
Un azil de batrini izolat pe malul marii, in vecinatatea unei mlastini, a unor faleze de marmura si a unui sat de pescari. Aici ajunge artistul Daniel Petric, a carui sarcina este sa sculpteze chipul fiecarui batrin care moare. Avind experienta scolii de corectie, a ospiciului si a inchisorii, Petric este convins ca se va adapta, insa incet-incet descopera ca viata locuitorilor azilului este dominata de ura, denunturi, lasitati agresive, violenta si amenintari. Iar peste toate pluteste figura Batrinului, un personaj pe care nu l-a vazut nimeni, dar care pare sa faca legea in acest loc intunecat.
Desertul pentru totdeauna (Top 10+)
Scris sub forma unui jurnal cu insemnari zilnice, Desertul pentru totdeauna imbina relatarea intimplarilor prezente cu intoarcerile in timp – copilaria petrecuta la poalele Muntilor Fagaras, in satul Lisa, anii de scoala si de liceu. Povestirea e intrerupta adesea de gindurile autorului, care isi marturiseste teama de moarte, greselile si regretele. Este cartea in care Paler „se dezvaluie”, o carte-bilant care poate fi citita in chei multiple.
Autoportret intr-o oglinda sparta
In acest «autoportret» imi pun, mai explicit, o problema mai veche. Ce am in urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate doar fapul ca am trait usor somnambulic, intre realitate si vis, sa fie interesant. Dar daca vad in urma mea, cum inclin sa vad, «un destin», ma lovesc de alte intrebari. M-am inselat, oare, crezind ca destinul este, in buna masura, o consecinta a caracterului nostru? E adevarat ca ereditatea a jucat rolul de ursitoare si ca defectele mele au facut restul? In fine, e gresita sau nu convingerea mea ca destinul nu e ocult si tenebros, ci actioneaza la vedere prin amanunte de o teribila banalitate, perfect anodine, carora nu le-am dat importanta cuvenita? Am incercat un raspuns, folosindu-ma de intimplari imprastiate... In rest, explicatia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simpla. Fiind un introvertit, nu am cum sa scap de «eu». Nu pot sa scriu daca nu ma descriu.