Scrisori catre fiul meu

Un tata ii scrie, inaintea unei operatii dificile, fiului sau. Expeditorul e in America, iar destinatarul, in Japonia. Dupa operatie, scrisorile continua sa se inlantuie. Se agata mai intai „ca iedera" de orice le iese in cale, apoi, dupa intoarcerea acasa a tatalui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celalalt sex", ce cautam intr-o lume in care nu parem destinati fericirii?
Protagonista scrisorilor este insa inima, in toate ipostazele ei: inima de tata, inima de indragostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obisnuit, plin de griji, si chiar inima-inima, personajul-vedeta al anatomiei noastre, care se poate imbolnavi.
O intreaga geografie afectiva, creata dupa capriciile memoriei, se ascunde in plicul incapator al acestei carti: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmari nebanuite, scene din casa copilariei, adresa mitica „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 si fleacurile vietii de zi cu zi. Dar si gandurile abstracte, sistematizate, care se datoreaza „riscului de a avea un tata filozof".
Din cele saisprezece scrisori se contureaza o viata si un cod. Sub protectia distantei si-a conventiei epistolare, Gabriel Liiceanu gaseste prilejul sa fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, sa-si aminteasca, sa povesteasca, sa cada pe ganduri, sa se lase intrebat si sa ne raspunda. Pentru ca, acceptand pactul propus de autor, fiecare cititor se transforma in „fiul" din titlu.

Fragment din "Scrisori catre fiul meu" de Gabriel Liiceanu

"Dragul meu, m-ai intrebat in ultima scrisoare cine este prietenul care m-a luat cu el in State si cum se face ca nu ai auzit de el niciodata. Ai sa te miri: de fapt, nici eu nu-l cunosc. Il cheama Martin si este medic. In urma cu un an, a venit in vizita la Bucuresti, cu sotia lui, Mioara, medic si ea, si cu fiica lor, care are acum 26 de ani, Alexandra. Inainte de a pleca ei din tara, prin 1985, nu-i intalnisem decat o singura data, la Andrei acasa. Martin nu trecuse, cred, de 40 de ani, dar arata cu mult mai tanar, pesemne si pentru ca era blond-saten, subtire si agil, cu o privire extrem de vie si usor aroganta. Era chirurg cardiolog, o adevarata vedeta a Fundenilor, specializat in operarea defectelor congenitale de inima la copii. Altfel spus, era un fel de olar de geniu, caruia ii placea sa remodeleze in carnea vie a inimilor gresite de primul Demiurg. In 1985, in plina glorie medicala, „a fugit" in America, trecand mai intai prin Grecia, la sfatul securistului de la Fundeni (nasc si la Securitate oameni?), care l-a prevenit ca, din cauza notorietatii acumulate si a invidiei starnite in jur, prin uneltiri colegiale bine ticluite (lucra in acelasi domeniu cu secretarul de partid al spitalului), urma sa fie bagat la zdup. Se inscena o chestie cu bani in plic strecurati intr-o carte din biblioteca proprie aflata in cabinet.
La 43 de ani a trebuit sa ia totul de la capat.Intr-o carte despre spitalul Fundeni al carei coautor este se afla cele mai tulburatoare pagini pe care le-am citit vreodata despre psihologia emigrantului. De fapt, e mai mult decat atat."