Cum sa traiesti vesnic

 Sam Oliver McQueen are 11 ani si este bolnav de leucemie. Jurnalul lui este o marturie induiosatoare despre dorintele si framantarile unui copil care stie ca nu mai are mult de trait, dar care celebreaza viata prin fiecare gest si gand.


    Fragment din romanul "Cum Sa Traiesti Vesnic" de Sally Nicholls:

    “4 februarie. CUM AM DETURNAT TELEFONUL

    Au trecut doua nopti de-atunci. Felix e tot in spital. Am incercat sa aflu ceva de la Annie cand a venit sa-mi dea trombocitele, dar mi-a spus ca nu stie nimic. Cand a revenit, doamna Willis m-a intrebat daca mai scrisesem la cartea mea. I-am spus ca nu, desi am scris. In loc de lectii, n-am facut decat sa jucam Othello. As vrea sa nu ma fi apucat niciodata de scris cartea asta idioata despre cum e sa fii bolnav. Nu mi se mai pare amuzant deloc. I-am zis mamei s-o sune pe mama lui Felix ca sa afle ce se intampla, dar n-a vrut. Mi-a spus ca Gillian avea destule pe cap si fara s-o mai sacaim noi.
    — Dar cu mine cum ramane? am intrebat eu. Si eu imi fac griji. Macar ea e acolo. Nu putem sa mergem sa-l vedem?
    — Nu, mi-a raspuns mama. Nu se simte deloc bine, Sam. N-ar vrea sa-l vezi asa. Si nici noi nu vrem sa iei vreun virus, intelegi?
    Imi venea sa urlu. E ingrozitor de nedrept. Una e sa spui ca nimeni nu poate sa mearga, dar sa spui ca numai eu nu pot sa merg pentru ca m-as putea imbolnavi e groaznic. In plus, n-are nicio logica. Se presupune ca ar trebui sa fiu mai rezistent la infectii, daca tot am o super-armata de rezistenta din globule albe.
    — Asta-i discriminare! am ripostat eu. Si, apropo, oamenii sunt contagiosi doar cand se imbolnavesc prima oara, nu si mai tarziu. (Nu eram intru totul convins de adevarul spuselor mele, dar le-am dat drumul.) Si ar vrea sa fiu acolo, sa stii! Asa a zis.
    — Sam..., a spus mama si a intins mana catre mine, dar eu m-am ferit.
    — Nu! am tipat. Nu-i corect!
    Mama a oftat.
    — Nu, a spus vlaguita. Nu-i corect, dar asa stau lucrurile si nu-ti ramane decat sa te impaci cu gandul.
    — Nu! am tipat si am impins-o.
    Apoi m-am repezit in hol si am trantit usa. Am ridicat receptorul si am inceput sa formez numarul. Nu stiu numarul de mobil al mamei lui Felix, dar il stiu pe cel de-acasa. Mama a venit dupa mine si a vazut ce faceam. A dat sa-mi ia telefonul din mana. Am tras de el pana firul s-a intins la maximum. Telefonul a cazut de pe masa si a aterizat pe podea cu o bufnitura.”