Cox sau Mersul timpului

• Autor distins cu Thomas Mann Prize pentru literatura

Pe fundalul Chinei secolului al XVIII-lea, cu tablouri ce zugravesc fastul imperial, rafinamentul sadic al executiilor ori stralucirea metalica a raurilor otravite cu mercur, Christoph Ransmayr ne ofera un roman magistral, stratificat tematic: de la stranietatea unei lumi exotice dominate de frica si experientele extreme de durere si clarificare interioara, pana la o reflectie filozofica asupra timpului.

Faimosul ceasornicar si constructor de automate Alister Cox este invitat la Curtea sa de Qianlong, marele Imparat al Chinei, spre a inventa mecanisme care sa poata masura timpul interior: al fericirii, al iubirii, dar si al bolii, decrepitudinii si mortii. In Orasul Interzis, dispunand de resurse nelimitate si avand libertatea sa foloseasca oricate nestemate si metale exista in trezorerii si in mine, Cox si asistentii lui creeaza automatele cele mai uimitoare. Numai ca Imparatul se dovedeste a impartasi, pentru o clipa, visul maestrului si-i cere acestuia sa construiasca un ceas care masoara insasi eternitatea.

Traducere de Daniela Stefanescu

Fragment din romanul "Cox sau Mersul timpului" de Christoph Ransmayr

"Ierburile arse cenusa urmau sa devina inima, sufletul noului mecanism de ceasornic, zgura unei vapai care se insinua fara oprire prin ultimele ore ale vietii, preschimband tot ce era material, ba chiar si timpul, in pulbere.
Semnele grafice ale lui Kiang, cu care scrise un raport catre institutia sa, informand-o asupra progreselor recente ale maestrului englez, se refereau inainte de toate la rezultatul care va undui peste crenelurile si turnurile de fortificatie ale zidului in miniatura: Xunkao si Yanyun si Meiyan - fum, fum de carbune, dare de fum... Maestrul din Anglia voia sa construiasca un ceas de foc, pentru a face sa arda in angrenajul lui timpul.
Cox inca mai lucra la calculele de materiale pentru Marele sau Zid, la listarea fiecarei uncii de aur si a fiecarui rubin si briliant care urma sa refracte in aceasta opera de sute de ori lumina zilei si lumina lumanarilor si sa le faca sa sclipeasca in ochii unui privitor. Dar, in timp ce lucra la asta, Cox voia ca asociatii lui sa framante mai intai, conform retetelor seculare pentru esentele parfumate si mirodeniile care invaluiau aici in cate o zi intregi palate in dare albastre, un aluat din ierburile pisate, din guma arabica si praful macinat din carbunele lemnelor tropice si sa formeze din acesta bile si bilute de marimile cele mai diferite.
Acest combustibil trebuia sa cada, cu densitati alternante, din palnii ascunse in interiorul ceasului, peste inclinatiile si circumvalatiile diferite ale coronamentului zidului, in niste tigai incinse si acolo sa arda - eliberand aromele cele mai diverse, de la putoarea batranetii si mirosul sudorii reci de frica, pana la miresmele florilor si la numeroasele parfumuri ale amintirii (...)"