Fiica eminentei cenusii

Philippa Gregory este cea mai iubita autoare de romane istorice din Marea Britanie, cunoscuta in intreaga lume datorita bestsellerului Surorile Boleyn.

Fiica eminentei cenusii, al patrulea roman din ciclul dedicat Razboiului celor Doua Roze, aduce in prim-plan una dintre reginele mai putin cunoscute ale istoriei: Anne Neville. Folosita din copilarie ca pion in jocurile politice ambitioase ale tatalui ei si aruncata necontenit intre cele doua tabere rivale din celebrul Razboi, Casa de Lancaster si Casa de York, Anne Neville cunoaste din plin suisurile si coborisurile rotii destinului. Vaduva si orfana la doar paisprezece ani, hotaraste sa-si ia viata in propriile miini, casatorindu-se cu Richard, ducele de Gloucester si fratele regelui Edward al IV-lea. Aceasta alianta ii va aduce cele mai inalte onoruri – tronul Angliei, la care a visat tatal ei –, dar si cele mai mari nenorociri, dusmanii si, in cele din urma, moartea.

Traducere din limba engleza de Anacaona Mindrila-Sonetto 
 

Fragment din cartea "Fiica eminentei cenusii" de Philippa Greggory:
 
"Toata noaptea ma gandesc doar ca, daca ne putem croi drum prin valurile inversunate, daca reusim sa scapam cu viata, la capatul calatoriei ne vor astepta bratul intins al portului Calais si adapostul din spatele lui. Ne va intampina cheiul familiar, unde oamenii se vor uita dupa noi, ne vor astepta nelinistiti, cu bauturi fierbinti si haine uscate, iar cand vom cobori la tarm, ne vor lua pe sus si ne vor duce fuga la castel, Isabel va fi asezata in odaia noastra de culcare, moasele vor veni si ea va putea sa-si lege cingatoarea sfintita in jurul pantecelui incordat de sfortari si sa-si prinda pe rochie amuletele de pelerin. 
Atunci va avea parte de retragerea cuvenita pentru nastere, incuiata in odaile ei, cu mine alaturi. Atunci va naste cu sase moase gata sa-i indeplineasca orice porunca si cu doctori la indemana si totul pregatit pentru prunc: scandura de infasat, patutul, doica, un preot care sa-l binecuvanteze in clipa cand vine pe lume si sa tamaieze odaia. 
Dorm pe jilt, in timp ce Isabel motaie, cu mama intinsa langa ea. Cand si cand, Isabel tipa tare, iar mama se ridica si-i pipaie burta intinsa, teapana, ea o cutie. Isabel striga ca nu mai poate rabda durerea, iar mama ii tine in maini pumnii inclestati si-i spune ca o sa treaca. Apoi durerea se potoleste si ea se intinde la loc, scancind. Furtuna se domoleste, dar continua sa huruie in jurul nostru - fulgere in zare, tunete peste ape, nori atat de josi incat nu putem vedea tarmul, chiar daca auzim valurile spargandu-se de stancile coastei frantuzesti. 
Se ivesc zorii, insa cerul abia daca se lumineaza putin. Valurile se rostogolesc, boltite si neobosite, aruncand corabia incoace si-ncolo. Marinarii se duc, tinandu-se mereu de copastie, la prova, unde o panza a fost sfasiata si, taind paramele care o prind, o arunca peste bord, ca pe un lucru de prisos. Bucatarul izbuteste sa aprinda focul in cambuza si toata lumea primeste o cana cu grog fierbinte, iar lui Isabel si noua, celorlalte, ne trimite bere calda.. Cele trei doamne ale mamei, impreuna cu sora mea Margaret, vin in cabina, aducandu-i lui Isabel o camasa curata, si iau asternutul patat. Isabel doarme pana cand o desteapta durerea; acum e atat de obosita, incat numai cele mai puternice spasme mai au puterea s-o trezeasca. Din pricina durerii si istovelii nu mai stie bine ce-i cu ea, de parca ar visa. Ii pun mana pe frunte si vad ca arde, e tot alba la fata, dar cu cate o pata rosie, fierbinte, pe fiecare obraz."