Introducere in pedagogie. Consideratii teoretice si metodologice

Daca ar trebui alese trei cuvinte pentru a descrie lumea contemporana, acestea ar putea fi complexitate - dinamism - transformare. Aceasta triada se reflecta intr-un mod specific in realitatea romaneasca, iar ultimul sau termen este, din pacate, adesea sinonim cu instabilitate.
Sistemul social impune cetatenilor sai o diversitate de roluri in continua schimbare si le solicita o capacitate tot mai mare de adaptare la situatii noi.
Dezvoltarea si diversificarea domeniilor cunoasterii si ale activitatii omului contemporan, amplificate de explozia informationala ce a condus la transformarea lumii in satul global de astazi, impun cetateanului mediu standarde din ce in ce mai ridicate privind cultura generala si de specialitate minime, care sa-i poata asigura o buna integrare socio-profesionala. Din acest motiv educatia institutionalizata a capatat treptat o pondere din ce in ce mai importanta in viata omului, insa in mod paradoxal rolul social al cadrului didactic nu mai este inteles la adevarata lui valoare.
Formatorii, termen mediu intre scoala si comunitate, sunt cei care au misiunea educarii generatiilor tinere, iar de activitatea lor depinde in buna masura prosperitatea societatii de maine. Modul in care comunitatea ii percepe, modul in care ii privesc elevii si modul in care se privesc ei insisi, constituie indicatori relevanti cu privire la statutul pe care societatea romaneasca contemporana li-l recunoaste. Iar cum astazi reusita in viata si importanta sociala a individului sunt din ce in ce mai mult valorizate in functie de criterii economico-financiare, in ultimii ani, tot mai frecvent, dascalii sunt considerati fie o categorie defavorizata, fie drept privilegiati ai sortii, care traiesc din munca lucratorilor economiei productive. Valoarea muncii pe care o desfasoara este putin inteleasa, iar educatiei i se acorda din ce in mai putina atentie, fiind adeseori neglijata sau privita cu usurinta.
Scoala este unul dintre cele mai fine barometre ale societatii. De locul pe care societatea, prin reprezentantii sai, i-l acorda, depinde bunastarea viitoare, avertizau inca de acum trei decenii viitorologii (King si Schneider, 1993, pp. 164-168). Cand educatia institutionalizata inceteaza sa fie o prioritate nationala, iar institutia scolii este considerata o povara bugetara, este evident ca valorile pe care societatea le considera importante nu sunt cele care sa-i asigure prosperitatea. Daca Romania interbelica era o tara infloritoare, aceasta s-a datorat in buna masura si efortului a generatii de dascali care au reprezentat-o cu cinste. Din pacate, vremea in care proverbul „Cine are carte, are parte!” nu era un simplu slogan, ci realitate vie, este acum departe.
Cariera didactica reprezinta un drum dificil, presarat cu nenumarate bucurii, dar si cu deceptii, marcat de privatiuni materiale, un drum a carui parcurgere necesita vointa si o mare capacitate de daruire. Materia in care modeleaza invatatorul este omul in formare, iar de rezultatele muncii sale depinde viitorul intregii societati. Responsabilitatea sa este deosebita, iar dincolo de o impecabila pregatire profesionala, ea devine vocatie si necesita intuitie, talent si mult optimism.
Cel ce opteaza pentru aceasta profesie va trebui sa stie ca, in pofida conditiilor nu intotdeauna favorabile in care isi desfasoara activitatea, imaginea pe care o ofera si mesajul pe care il transmite elevilor vor trebui sa fie exemplare. Cunoasterea dezvaluita nu se adreseaza doar mintii celui pe care-l formeaza, ci omului in plenitudinea sa, iar resorturile pe care le atinge apartin unor lacasuri atat de intime ale sufletului, incat eventualele erori in educatie pot provoca pierderi dificil de recuperat mai tarziu.
Un dascal in adevaratul sens al cuvantului nu poate fi un simplu functionar, si inca unul mediocru. In invatamantul preuniversitar romanesc de astazi este vizibila tendinta de diminuare a ponderii  formatorilor eficienti, competenti, pana nu demult majoritari, printr-o „separare a apelor” in doua directii din ce in ce mai clar delimitate:
- dascali de vocatie - excelenti pedagogi, spirite enciclopedice si specialisti de mare profunzime, cei care inteleg rolul scolii pentru sanatatea morala si spirituala a societatii romanesti, pentru pastrarea identitatii culturale si nationale, si care accepta sa traiasca la limita subzistentei investind prin munca lor in viitorul neamului romanesc;
-  dascali de ocazie - cei care cauta un refugiu temporar, un loc de munca cu program redus, proaspeti licentiati in asteptarea unui post mai bine platit, studenti care incearca sa-si rotunjeasca veniturile, precum si cei mai putin competenti si mai putin capabili sa gaseasca un loc de munca decent remunerat, adesea slabi pedagogi si cu o pregatire de specialitate indoielnica.
In timp ce prima categorie este din ce in ce mai slab reprezentata, cea de-a doua categorie tinde sa devina dominanta. Calitatea educatiei institutionalizate scade, iar mobilitatea ridicata a fortei de munca din acest domeniu lasa putin loc afirmarii modelelor pedagogice, chiar daca acestea exista.
Redescoperirea profunzimilor relatiei traditionale profesor-elev si adaptarea acestui tip de relatie exigentelor societatii contemporane ar putea orienta intr-o anumita masura linia invatamantului romanesc si in perspectiva a intregii societati, printr-o intoarcere la un anumit tip de relatii inter-umane, mai sincere si mai aproape de linia spirituala a poporului roman. Intr-o societate superficiala si atasata valorilor efemere, intoarcerea la un sens mai profund al educatiei ar putea contribui la gasirea unei solutii pentru iesirea Romaniei dintr-o criza care tinde sa devina cronica. Pentru aceasta insa, scoala romaneasca are nevoie de spirite alese, de educatori de valoare, printre care va veti putea numara si dumneavoastra, cei ce cititi aceste randuri, daruind mai departe din ceea ati invatat.