Barbatul care n-a mai sunat

Imagineaza-ti ca intalnesti un barbat, ca petreceti impreuna sase zile de neuitat si ca te indragostesti nebuneste de el. Sentimentul este reciproc, o simti cu toata fiinta ta. Asa ca, atunci cand pleaca intr-o calatorie si promite sa te sune de la aeroport, nu ai niciun motiv sa crezi ca n-o va face.
Dar el nu mai suna.
Saptamanile trec, toti prietenii te indeamna sa-l uiti, dar tu stii ca trebuie sa i se fi intamplat ceva, trebuie sa existe un motiv pentru tacerea lui.
Si daca descoperi ca exista intr-adevar un motiv, ca ai avut tot timpul dreptate? Dar ca motivul este singurul lucru pe care nu vi l-ati impartasit unul altuia?
Adevarul.

Un roman ca un puzzle. Sfasietor si induiosator in acelasi timp. - Jill Santopolo


Fragment din roman:

"Daca nu ma gasiti la telefon, s-ar putea sa fiu la atelierul din Gloucestershire, scrie pe pagina lui Eddie la „Contacteaza-ma".
Pastrez lucrurile destul de simple pe acolo: un cuptor cu lemne, un ceainic plin de temperament, un birou si cam atat, pana aici merge luxul. Dar am un telefon, in caz ca sunt atacat de ursi sau de banditi. Incearca la 02185...

(...)
Telefonul a sunat si adrenalina a crescut repede, presandu-mi arterele ca gazul intr-un balon mult prea plin. M-am sprijinit de perete, sperand ca nu va raspunde sau sperand ca va raspunde. intrebandu-ma ce-am vorbi daca ar raspunde si ce as face daca nu ar raspunde.
„Buna! Sunt Eddie David, tamplarul. Scuze ca nu raspund. Lasati-mi un mesaj si o sa va sun inapoi cat de curand sau incercati pe telefonul mobil. La revedere!"
Am inchis. Am tras apa. Ma intrebam daca se va opri vreodata.
Imi petreceam sfarsitul lunii iunie in Anglia de nouasprezece ani. In mod normal, stateam trei saptamani la Gloucestershire, cu parintii mei si una la Londra, cu Tommy. Londra era suficient de aproape de Gloucestershire ca sa functioneze. Calatoria asta fusese insa altfel. Din cauza bunicului, care ramasese brusc total imobilizat, mama si tata nu se mai intorsesera. Captivi undeva la trei ore de Leicester, o parte din timp il ingrijeau pe el, o parte din timp taiau frunza la caini si incercau sa-i gaseasca un ingrijitor care sa nu incerce sa-l omoare. Iar momentele libere si le petreceau la telefon, cu mine.
Ne simtim groaznic ca tu esti acolo si noi aici, zicea mama suparata. Exista vreo sansa sa mai ramai putin?
Fusesem de acord sa mai stau doua saptamani si mi-am schimbat biletul de avion pentru 12 iulie. Ii promisesem lui Reuben ca o sa incep sa lucrez de la distanta dupa vacanta si, ca sa-i dovedesc, acceptasem o invitatie sa vorbesc despre tratamentul paliativ in cadrul unei conferinte organizate de propriul nostru consiliu britanic si, de altfel, singurul.
Pana reincepeam serviciul insa, stateam in Londra. Casa parintilor mei goala - cu Eddie la aproape o mila distanta - era o idee mult prea incantatoare ca sa n-o iau in calcul. Zoe fusese mai mult plecata, deci eram doar eu cu Tommy: exact ce-mi trebuia.
Dar stapana casei tocmai se intorsese de la o masa rotunda despre justitie in tehnologie in cadrul Uniunii Europene; obosita, si totusi impecabila, stand langa cuptor intr-o bluza de matase fara maneci si amestecand ramenul pe care il pregateam ca sa-i urez bun venit acasa.
Am ramas rusinata in pragul usii, privind-o. Era unul din acei oameni care n-au nevoie de sort nici macar atunci cand poarta matase. Zoe Markham era o femeie a preciziei si a economiei, nu doar in vorbire, ci si corporal. Vorbea foarte putin si foarte rar, nu i se parea potrivit sa gesticuleze si sa faca zgomot. De fapt, daca n-ar fi fost comportamentul fata de Tommy din primul an de relatie, n-as fi putut sa jur ca facem parte din aceeasi specie. Fusese incurajator de umana de atunci; nu-si luase mainile de pe el, mereu il obliga sa faca selfie-uri sentimentale si chiar angajase un fotograf profesionist care sa le faca poze impreuna cand se antrenau.
— A, Sarahl a spus uitandu-se in sus. Am salvat cina.
Zambetul ei m-a facut sa ma gandesc la smantana.
Nu stii niciodata ce face un om in spatele usilor inchise, mi-am zis, dar ideea ca Zoe s-ar ascunde in toaleta sa sune la atelier un barbat, la opt seara, desi el o ignorase trei saptamani, m-a facut brusc sa rad. Tommy, care habar n-avea de ce radeam, dar era agitat ca o pisica in seara asta, a izbucnit si el in ras.
Zoe a fost neclintita ca marmura cat am luat masa, privindu-ma cu ochii ei gri. Ma tulbura cel mai tare la ea faptul ca nu vorbeste si ca are nenorocita aia de privire iscoditoare. (Tommy a spus o data ca asta e calitatea care o face un avocat de succes. „Nu-i scapa nimic", mi-a zis, de parca asta ar fi fost o calitate slavita in lumea reala.)
— Am auzit ca plangi dupa un barbat, a spus.
— Nu cred ca plangi e cuvantul potrivit, a adaugat repede Jo. Ea e mai degraba... confuza.
Zoe s-a intors spre Jo, dar n-a raspuns nimic.
Ma surprinsese s-o vad pe Jo in seara asta. Nu-i placea Zoe si nici nu ascunsese asta. (Nici mie nu-mi placea Zoe, dar ma pusesem de acord cu mine insami ca o sa ma straduiesc. Zoe isi pierduse ambii parinti in incendiul de la statia de metrou King Cross, in 1987, si pe oamenii cu o astfel de scuza trebuie ierti.) Zoe si-a dat dupa ureche o suvita de par blond-deschis.
Deci ce se intampla?
— Probabil ca povestea e intocmai cum a relatat-o Tommy, am spus.
Am stat o saptamana impreuna. A fost... ei bine, special. El a plecat in vacanta, a zis ca o sa ma sune inainte sa decoleze, dar n-a sunat si nu mai stiu nimic de atunci. Cred ca i s-a intamplat ceva.  "