Raul

„Roman fiind, Radu Vancu are «sapte vieti in pieptu-i de arama». Asa si nu altfel i se explica frenezia debordanta a zilei si a clipei. Al doilea volum din Jurnalul lui este, fara sa ma tem de cuvant, hipnotic. Si ai impresia, citind, ca Radu Vancu tocmai a castigat un pariu cu supranaturalul. E mereu febril, ocupat si preocupat. Nu mai are mult pana sa cocheteze cu ubicuitatea. In geografia lui afectiva atrag atentia doua capitale: VancuVer si (San) Sebastian. Langa ele, pe aceeasi harta, gasesti faruri si calauze prin teritoriile prieteniei, ale rezistentei la ticalosie, ale admiratiei si – rar – ale deznadejdii. Aproape ca te cuprinde invidia urmarind acest traseu pe care se ivesc borne luminoase si unde respiratia lecturii e accelerata de la un rand la altul. Viata lui Radu Vancu, asa cum e povestita aici, are o incarcare formidabila. Te si miri cum se pot mobiliza atatea resurse pentru atatea cauze bune. Si chiar daca nu te miri, cuviincios si firesc e sa aplauzi paradoxul: autorul Transparentei e vizibil si numai bun de strans in brate. De ce? Pentru splendida cronica etica pornita din Piata Huet a Sibiului «infim si infinit». Pentru caldura prieteniei cu Mircea Ivanescu, Claudiu Komartin, Mircea Cartarescu, Eugen Ciurtin si atatia altii. Pentru disponibilitatea colosala, care-l face sa nu refuze invitatiile si sa fie o prezenta mereu proaspata si seducatoare. Pentru sprijinul acordat tuturor poetilor la inceput de drum. Pentru constatarea ca Florenta e «jignitor de frumoasa». Pentru amintirea tatalui pierdut si formulele uneori paralizante ale fiului castigat. Pentru Cami, armonie si microarmonie. Si pentru bunatatea lui funciara. Fiindca – regret ca o scriu abia acum – Radu Vancu nu e doar un profesor daruit, un exigent om al cetatii si un scriitor minunat. Radu Vancu e un om bun, iar bunatatea lui ne atinge si ne incalzeste pe toti.“ — RADU PARASCHIVESCU

Am tot ezitat daca sa incep acest al doilea jurnal, dupa incheierea primului; nu voiam sa repet pur si simplu ce am spus deja in primul, sa ingramadesc aici alte biografeme & superstitii & gesticulatii.

Si azi-dimineata, in vreme ce veneam spre gara prin zorii foarte racorosi, simtind cum imi ingheata umerii sub camasa prea subtire, am inteles deodata ce s-a schimbat in jurnalul asta: pur si simplu mi-a disparut corpul din el...

E, daca am dreptate in impresia asta, un jurnal fara corp. Si ma intreb daca e bine sau rau ca-i asa – si daca poate exista asa ceva – sau daca nu cumva e un obiect imposibil, un cutit fara maner caruia-i lipseste lama, cu vorba lui Lichtenberg.

Pe coperta: Ioan Iacob, Fara titlu, acuarela pe hartie, 1997