Pachet Autor Mircea Cartarescu

Mircea Cartarescu
-15%
189,90 RON 161,42 RON
  1. Nu striga niciodata ajutor
  2. Creionul de tamplarie
  3. Solenoid 
  4. De ce iubim femeile ed. 2018 
  5. Melancolia 
Momentan indisponibil

Durata de livrare: 1-3 zile lucratoare

Cod Produs: pachet_autor_mircea_cartarescu Ai nevoie de ajutor? 0371.14.94.92 / WhatsApp 0725.754.388
Adauga la Favorite Cere informatii
  • Descriere
  • Caracteristici
  • Review-uri (0)
Melancolia
„Ajunse la rond, unde il astepta Vasile Singuratate. Coborase de pe soclul sau si levita la o palma deasupra aleii. In dreptul fruntii, al coastelor si-n josul pantecului piatra lui nobila era sparta. Dar tinea inca la piept o carte, singura scrisa de el vreodata, o carte ilizibila de piatra. Baiatul se-apropie de soclu si citi inc-o data inscriptia sapata-n arama: CUM NINGE SOARTA? Isi lipi fruntea de ea si-o repeta in gand pana cuvintele isi pierdura sensul. Apoi se-ndrepta catre marele mutilat si-l lua, fara sa-l priveasca, de brat. Pornira-mpreuna de-a lungul sinelor de tramvai, lasandu-si in urma umbrele lungi si subtiri. Strada era tacuta si pustietatea totala. Drumul n-avea sfarsit. Omul de piatra avea sa-l insoteasca de-acum toata viata.“

Solenoid
„Vreau sa scriu o dare de seama despre anomaliile mele. In viata mea obscura, in afara oricarei istorii, si pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa in taxinomiile ei, s-au intamplat lucruri care nu se intampla, nici in viata si nici in carti. As fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbura si ambiguizeaza sensul faptelor. As putea sa le pastrez pentru mine, cum le-am tinut pana acum, si sa ma gandesc la ele pana-mi crapa capul in fiecare seara in care stau ghemuit sub patura, pe cand afara ploaia izbeste furios in geamuri. Dar nu mai vreau sa le pastrez doar pentru mine. Vreau sa scriu un raport, desi nu stiu inca in ce fel si ce-am sa fac cu paginile astea. Nu stiu nici daca e timpul potrivit pentru asta. Inca n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenta, faptele mele sunt vagi fulgerari in netezimea banala a celei mai banale vieti, mici crevase, mici inadvertente. Formele astea informe, aluziile si insinuarile, accidentele de teren uneori insignifiante in sine, dar capatand, luate-mpreuna, ceva strain si obsedant, au nevoie de o forma ea insasi noua si neobisnuita ca sa poata fi relatate. Nu roman si nici poem, caci ele nu sunt fictiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindca multe dintre faptele mele sunt singularitati ce nu se lasa reproduse nici macar in laboratoarele mintii mele.“

„Primul meu gand, odata-ncheiata lectura, a fost sa-mi scriu pe cartea de vizita «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ti taie oarecum viata in doua: cine va citi cartea va inceta sa mai fie un cititor de rand.“ (Gabriel LIICEANU)

 

Creionul de tamplarie
Preotul mi-a taiat motul, iar nasul mi-a varat sub ochi tavita traditionala, pe care se-nsirau cateva obiecte disparate: un paharut cu vin, un cleste, niste bani, o papusica cu par de ata, spice de grau… Trebuia sa apuc de pe tava, succesiv, trei obiecte, care sa-mi prevesteasca viitorul in viata: daca luam paharul aveam sa fiu betiv, daca alegeam papusa – afemeiat, daca apucam clestele – un muncitor harnic etc. Ma-ntreb ce zeu a-mpins in acel moment, usor, cu varful degetului, creionul de la urechea nasului, facandu-l sa cada-ntre lucrusoarele de pe tava? Fapt este ca m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia sa fie acolo, l-am insfacat cu toata puterea si nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut sa iau altceva de pe tava.
 
Intr-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vietii mele am scris, de fapt, cu acel creion de tamplarie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput intre degete. Batatura pe care-o am de la nenumarate pixuri si stilouri si creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de munca grea pe care-l am pe trup, si sunt mandru de ea ca de o medalie de onoare.

De ce iubim femeile ed. 2018
• Autor distins cu Thomas Mann Prize pentru literatura

E limpede ca si adultii au nevoie de povesti. Numai ca zanele lor si-au scurtat rochiile, si-au taiat parul care le ajungea candva la calcaie si au invatat sa fie femei, ceea ce e mult mai complicat si mai periculos decat meseria de zana.
Un manunchi de istorii cu femei asadar, spuse simplu, captivant, de un povestas a carui viata seamana ca doua picaturi de roua cu a lui Mircea Cartarescu. In fiecare poveste e un sambure de neobisnuit care sta ascuns in carnea obisnuitului, in „ordinar" o samanta de extraordinar care da rod epic.
Un omagiu (adesea in sensul cel mai concret, erotic, al cuvantului) adus femeilor „pentru ca sunt femei“.
Intrebarile criticului: Cine spunea ca scriitorul roman a uitat sa povesteasca? Cine spunea ca e misogin?

Fragment din cartea "De ce iubim femeile" de Mircea Cartarescu:

"Cu multi ani in urma am trait o seara ciudata. Viata mea nu e bogata in evenimente, iar pe cele cateva mai expresive pe care mi le amintesc le-am stors la maximum in cartile mele. Totusi, sunt cateva despre care, din diferite motive, n-am putut scrie, caci doar teoretic „totul e de vanzare" cand esti scriitor. In realitate, mii de scrupule si retineri te fac sa omiti cate-un fapt in aparenta neinsemnat, dar care (si dovada sunt tocmai scrupulele tale) poate fi un tunel catre straturile vulnerabile ale sinelui tau. Noi nu suntem interfata sociala pe care o numim „persoana noastra": cineva dindaratul ei, o fiinta incomparabil mai vasta, ne controleaza, modeleaza, cenzureaza de multe ori gandurile si actiunile.
In dupa-amiaza acelei zile pariziene vazusem, la Centrul Pompidou, o mare expozitie Andre Breton, pretext, de fapt, pentru o desfasurare de imagerie suprarealista cum rareori poti vedea intr-un singur loc. Ma insotisera prietenii la care locuiam, un cuplu tanar, mixt in mai multe sensuri, caci reunea doua rase, doua religii si doua arte, dar mai ales doua fizionomii extrem de contrastante. Ei ii priveam fata reflectata in sticla vreunui Delvaux si parea chiar de acolo, inconjurata natural de femei goale si blonde asteptand (pe cine?) intr-o gara pustie. Era aidoma lor, cu exceptia parului taiat violent la ceafa si, fireste, a hainelor, intre care faimoasa camasa barbateasca, neagra, in care o vazusem de cele mai multe ori in saptamana cat statusem cu ei. Cum isi gasise romanca asta sibianca algerianul cu care locuia, habar n-am. Legatura mea fusese, fireste, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciana. El era un berber mandru de originea lui, marcata prin tichia de catifea cu ape visinii si cu fund de atlaz albastru de care cred ca nu se despartea niciodata. Altfel, era, ca si ea, haios, nepasator, cam lenes... Imposibil de spus din ce traia. Caci ma-ndoiesc ca din actorie, cum (nici macar nu) pretindea: nu cred ca Othello - singurul rol in care-l vedeam cat de cat - se juca destul de des in acele zile la Paris... Din toata expozitia mi-a ramas in minte doar o singura pictura. Cred ca sunt ticnit: uneori iubesc cate un tablou atat de tare, incat literalmente imi vine sa dau spargere la muzeu si sa plec cu el."

Nu striga niciodata ajutor

Scris la treizeci de ani dupa penultimul volum, timp in care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezinta o intoarcere la simplitatea si generalitatea poeziei genuine, imediate si emotionale, dezbracate de sofisticarea intelectuala si culturala din vechea sa poezie.

 
Cititorul care va parcurge cele o suta de poeme scurte, uneori de doar cateva randuri, va recunoaste in ele propriile sale trairi, raul si durerea, depresia si melancolia, samburele amar al conditiei omenesti. Marea tema a cartii este singuratatea esentiala, ireductibila, a fiecarui om, oricat de mult ii despart distantele in timp si spatiu, ca si diferentele culturale. Asa incat Nu striga niciodata ajutor e una dintre rarele carti care pot fi intelese deopotriva de cititorul avizat si de cel mai putin deprins cu poezia.

Editura: Humanitas

Scrie un review


close

Comparare

Trebuie sa mai adaugi cel putin un produs pentru a compara produse.

close

A fost adaugat la favorite!

A fost sters din favorite!