Pachet Milan Kundera

Valsul De Adio
 Personajul principal spune aici "adio" atit tarii sale, careia ii sint consacrate de fapt, toate gindurile lui, cit si iluziilor sale politice din tinerete. Si, in ciuda gratiei si muzicalitatii sale, din el emana intreaga amaraciune, tristete si luciditate a cuiva care stie ca "la intervale rare, istoria supune umanitatea la incercari" si ca "acelor incercari, nimeni nu le rezista.
Una dintre aceste incercari este utopia distrugatoare care i-a bintuit tara. Iubiri frivole, ura, delatiune, vinovatie, raspundere, intrebari si raspunsuri pasionante privitoare la conditia umana si la "ismele" pe care din cind in cind, criminal, le imbratiseaza se impletesc in aceasta carte, una dintre cele mai dense epic si ideatic ale celebrului romancier.
Cititorul roman are prilejul sa intre intr-o lume in chip straniu cunoscuta, desi aproape uitata, pe care, lipsit de vehementa si incrincenare, ironia stralucitului romancier o transforma intr-una palpitanta, debordind de viata, idei si tandrete.

Nemurirea
Lumea zugravita in Nemurirea este o lume descompusa, alcatuita din cioburi care pe alocuri se imbina fara fisura si pe alocuri refuza orice potrivire. Un gest nelamurit, o pereche de ochelari sparti, o senzatie tulbure sunt, in romanul lui Kundera, suduri capabile sa aboleasca timpul, sa creeze punti peste care se trece cu usurinta dintr-un veac intr-altul. Aproape nimic, in schimb, nu reuseste sa apropie personajele prinse in vacarmul prezentului; miscarile lor asculta parca de o nehotarata plutire printre hazarduri si alternative. Intreg derizoriul existentei, incepand chiar cu ispita inconsistenta a nemuririi, scapa totusi in chip straniu de sub imperiul grotescului, atat de familiar autorului: o tenta de crepuscul razbate parca pretutindeni din fiecare pagina a acestui minunat roman.
 
Moartea si nemurirea alcatuiesc un cuplu de indragostiti inseparabili, iar cel al carui chip se contopeste cu chipurile mastilor e nemuritor din timpul vietii. - Milan Kundera


Fragment din cartea “Nemurirea” de Milan Kundera:
 
“Goethe ia apararea Christianei si celor doi soti le interzice, o data pentru totdeauna, intrarea in casa sa.
Cand se sparge un pahar, asta inseamna noroc. Cand se sparge o oglinda, te poti astepta la sapte ani de nenorociri. Si cand se sparg ochelarii? incepe razboiul. Bettina declara in toate saloanele Weimarului: „caltabosul gras a innebunit si a muscat-o”. Expresia circula din gura in gura si tot Weimarul se tine de burta, tavalindu-se de ras. Aceasta expresie neprietenoasa, acest ras nepieritor rasuna si acum, ca un ecou, in urechile noastre.
 
Nemurirea. Goethe nu se teme de acest cuvant. In cartea sa Din viata mea, purtand celebrul subtitlu Dichtung und Wahrheit, Poezie si Adevar, vorbeste despre o cortina pe care o contempla cu nesat in noul teatru din Leipzig, cand avea nouasprezece ani. Pe fondul cortinei era sugerat (il citez pe Goethe) der Tempel des Ruhmes, Templul Gloriei, si in jurul lui erau infatisati marii dramaturgi ai tuturor timpurilor. In mijlocul lor, fara a le acorda vreo atentie, inainta „un barbat intr-o haina usoara, indreptandu-se direct spre acest templu; era vazut din spate si nu se distingea pe el nimic deosebit. Acesta trebuia sa fie Shakespeare care, neavand predecesori si nepasandu-i de marile modele, mergea pe cont propriu in intampinarea nemuririi”.
Nemurirea despre care vorbeste Goethe nu are, desigur, nimic comun cu credinta religioasa in nemurirea sufletului. E vorba deci de o cu totul alta nemurire, pamanteasca, a celor ce vor ramane dupa moartea lor in amintirea posteritatii. Oricine poate dobandi o nemurire mai mare sau mai mica, mai scurta sau mai indelungata, si fiecare se gandeste la ea inca din anii adolescentei. Despre primarul unui sat din Moravia unde, ca baietandru, ma duceam adeseori in excursie, se spunea ca avea in casa un sicriu deschis in care, in clipele sale de fericire, cand se simtea nespus de multurnit de el insusi, se intindea si isi imagina propria sa inmormantare. Nu traise niciodata ceva mai frumos decat acele clipe de reverie pe fundul sicriului; in asemenea clipe salasluia in propria-i nemurire.
Fireste, in privinta nemuririi oamenii nu sunt egali.”

Ignoranta
Traducere de Emanoil Marcu

Un barbat si o femeie se intalnesc din intamplare cand se intorc in tara natala, pe care o parasisera cu doua decenii in urma. Vor reusi sa reia o stranie legatura de dragoste, inghitita de istorie inca de la inceput? Numai cei care, precum Ulise, se intorc in Itaca dupa douazeci de ani pot sa i se inchine, nauciti si fermecati, zeitei ignorantei.

„Ignoranta este o carte nostalgica despre nostalgie. In fond, o carte antinostalgica. Una care acutizeaza toate suferintele.“ – Martine Boyer-Weinmann

Iubiri caraghioase
Traducere de Jean Grosu

Iubirea este pentru Milan Kundera altceva decat blanda visare sau suspin abisal, ceva mult mai palpabil, „epidermic“ aproape. Nu maladive fantasme, nu obscure pulsiuni ii imping pe eroii nuvelelor sale unul catre altul: in doi, nu e loc de subtile ocoluri si de inavuabile complexe, totul se reduce la expresia cea mai brutala a esentialului. Cu nespusa luciditate si cu enorma ironie, Kundera dezvaluie resorturile cotidiene ale relatiei de cuplu, care sfarsesc prin a provoca un imens hohot de ras. Un ras izbavitor, fiindca sub tribulatiile erotice ale personajelor isi arata intotdeauna chipul una dintre meschinele strategii de disimulare si supravietuire ale omului, aceea care masoara adevarata dimensiune a esecului sau.

Gluma
Cineva se joaca cu vietile noastre – pare sa spuna Milan Kundera in primul sau roman –, cineva leaga si dezleaga intamplarile in care suntem atrasi cu sau fara voie, impingandu-ne in fundaturi sau oferindu-ne brusc o libertate cu care nu stim ce sa facem. Cineva isi rade de noi, propunandu-ne idealuri care se transforma irevocabil in propriul lor simulacru, fara a inceta totusi sa ne urmareasca si sa ne otraveasca existenta. Cineva se uita la noi necrutator, inregistrand fiecare miscare a noastra cu o privire de gheata ce nu lasa nici o speranta. Si tocmai acest chip, redat de aceasta privire, e cel pe care, mai presus de toate, ni-l ofera Gluma – chipul de ieri, de azi si dintotdeauna, in care suntem somati sa ne recunoastem.