Umor si satira in literatura araba clasica. al-Gahiz, al-Hamadani, al-Hariri. Antologie

De la fina ironie la farsa, de la surisul datorat bucuriei intelectuale la risul sarcastic, primejdie de «asprire» a inimii, de la implicatiile etice la jucausa parodiere a unor discursuri solemne, diferitele abordari ale umorului de care dau dovada anticonventionalul al-Ğāḥiẓ sau virtuozii prozei rimate si ritmate al-Hamaḏānī si al-Ḥarīrī vadesc elocventa, preocupare pentru stil, pentru echilibru: «Lumea nu zice nimic rau despre ris, despre saga, decit daca se intrece masura; dar, daca saga aduce voiosia pentru care a fost nascocita si, prin urmare, folos, atunci poate fi socotita un lucru aducator de prestigiu si foarte serios» (al-Ğāḥiẓ). Ridem de zgirciti si risipitori, de falsii tamaduitori si nascocitori, de mincai si palavragii, de laudarosi si de mincinosi, de personajele cliseizate in maqāmāt (poeti, oratori, ghicitori, specialisti in probleme de gramatica si de fiqh, hoti, cersetori, beduini caravanieri, dezmatati, negustori ambulanti, hangii, dregatori, cadii, pietari), dar admiram desavirsirea stilistica, gluma rafinata, ironia cultivata a acestor trei maestri care au ramas neintrecuti in literatura araba.” (Grete Tartler)