Intre lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt

Singur, Nicolae Baciut, (...) indrazneste sa-i puna discretului eseist si calugar (cum altfel se cuvine sa fie un calugar daca nu discret, reusind sa inabuse in sine cele lumesti?) cea mai indiscreta intrebare care i-a fost pusa vreodata in public: “ - Ati iubit? Ati fost iubit de - iata, am retineri, sfiiciune, mi se pare ca e impudic sa pun o astfel de intrebare - o femeie?”(Romania literara).


Exista oameni pe care ii cunosti doar prin intermediul cartilor, corespondentei, si prin marturia acelor persoane intime lor. Si, in mod firesc, te poti intreba in ce masura ii cunosti? Acel personaj ce se afla in biblioteca sau in chilie, incercand sa raspunda unor intrebari folosindu-se de mijloacele specifice vremii, hartie si stilou, adica de scrisori, e identic cu omul, cu fiinta reala din viata de zi cu zi? In ce masura corespondenta poarta o bucatica din fiinta celor implicati in acel dialog?
Unul din acei oameni pentru mine este Nicolae Steinhardt (1912 - 1989). Dumnezeu, destinul, istoria, au facut ca sa aud pentru prima data de el pe bancile Seminarului Teologic din Piatra-Neamt. A fost o intalnire neasteptata cu un erudit carturar dar, mai ales, cu un om marturisitor. 

Fragment din cartea: Intre lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt - Nicolae Baciut:

— Ce credeti ca l-a determinat sa paraseasca teritoriul laicului, al profanului, si sa imbrace o alta haina? Cum l-a descoperit pe Dumnezeu?
— A, asta e un lucru care nu se poate explica de un tert?! Eu cred ca el l-a descoperit pe Dumnezeu… nu, nu, cred ca Dumnezeu l-a descoperit pe el, e clar, fi indca el era un tanar intelectual burghez, dintr-o familie ovreiasca, foarte instarita, care-si permisese, desi avea o profesie, cea de avocat, sa lucreze putin, sa calatoreasca mult, ba la Londra, ba la Florenta, ba la Lucarno, ba in Franta, statea cat poftea, mergea la concerte faimoase. Avea cunostiinte remarcabile in lumea intelectuala franceza si elvetiana. Era un tanar care-si permitea o viata luxoasa, rafi nata si fara obligatii de nicio natura. In afara de astea, era un tanar cinic, individualist, critic, hedonist etc.
Azi am evocat, cu alt prilej, niste fotografii pe care le am acasa, in care apare Nicu Steinhardt in frac, cu o garoafa alba la butoniera, cu o fi gura de mic provocator diabolic, intr-o serata foarte stralucitoare; pe urma l-am cunoscut ca un spirit voltairean, ironic si extrem de spiritual, care asa zicand, nu pot spune ca nu avea nimica sfant, dar pulsa ireverenta in conduita lui, cititor al lui Gide, al lui Cocteau, iar devenirea lui, evolutia lui catre faza fi nala s-a propus, daca vrei, nu sub ochii mei, dar langa mine.
Stiam inca atunci, de cand l-am cunoscut, ca, de fapt, cel pe care l-am intalnit nu mai era acela pe care-l cunosteam din lecturi si din evocarile altora, ci era unul care intalnise primele texte care l-au zguduit, adica texte teologice si mistere ortodoxe, nu stiu care.
Atunci ma interesam si eu cam putin de sectorul asta. Prin el am gasit si eu directia aceasta dar, evident, nu cu aceeasi hotarare si nici cu acelasi spor cu care a facut-o el.