Gabriel Liiceanu sau despre estetica penibilului

Aceasta nu este o carte despre Gabriel Liiceanu, ci despre un prototip al carui reprezentant stralucit este cunoscutul scriitor si traducator. Este vorba despre acel tip de intelectual frustrat de propriile decizii, venite mereu in contratimp.

Liiceanu este omul care ar fi vrut sa fie intr-un fel si care n-a reusit decat sa fie mereu ALTFEL. El crede azi ca l-ar fi putut salva pe Decebal de la sinucidere, dar a avut ghinionul sa nu-i fie contemporan si e grozav de suparat pe istorie ca nu i-a dat sansa aceasta.

Dupa un lung exercitiu al acestui gand dureros de frustrant, Liiceanu este in stare sa iasa in piata publica si sa strige in gura mare ca a fost in tinerete soldatul dac din armata lui Decebal, pe umerii caruia acesta a murit! Nu stiu cum se numeste acest comportament deviant, insa, in mod sigur, medicii ar putea sa ne dea o mana de ajutor in lamurirea lui, deoarece fenomenul nu este nicidecum singular! Asa fac unii semeni de-ai nostri in crizele acestei boli: se cred ba Napoleon, ba Alexandru cel Mare. Numitorul comun al celor care se incadreaza in acest prototip este faptul ca totdeauna se viseaza mari conducatori, nevisandu-se niciodata oameni umili sau cersetori anonimi ai unor timpuri! Am citit recent un interviu acordat de Liiceanu, intr-o revista mai putin cunoscuta, sub titlul ,,Conducatorul seducator", in care se descria pe sine in ipostaza unui astfel de sef de stat!

In fata unor astfel de personaje, nu te poti simti decat usor stanjenit, fiindca nu poti sa le spui brutal ca se inseala, ca totul nu este decat o iluzie generata de o eroare a mintii. E dureroasa o astfel de intalnire cu cineva, care traieste propria viziune ca pe o realitate, la care tu nu ai acces.

In general, cei care manifesta asemenea deviatii se numesc pacienti. Liiceanu este ALTFEL, ca sa citam chiar titlul unei emisiuni de scurta durata, pe care a tinut-o la un post de televiziune, impreuna cu prietenul sau, Andrei Plesu. El nu traieste inconstient acest sentiment ca ar fi fost candva un mare lider, ci crede sincer ca este omul potrivit pentru o astfel de demnitate, ca i se cuvine acest titlu, ca omenirea nu poate sa evite implinirea destinului sau!

Din acest motiv el si-a creat iluzia ca a fost un disident anticomunist, ca s-a luptat cu acest sistem criminal si crede sincer ca el a provocat caderea dictaturii! Totul ar fi fost in regula daca istoria n-ar arata ca toate gesturile sale de revolta au venit dupa ce comunismul deja cazuse!

Asta il face pe Liiceanu penibil, un penibil special care merita sa fie analizat.

I-au spus multi, cu blandete sau cu agresivitate, sa renunte la falsul portret de disident si sa-si valorifice experientele pentru a-si desavarsi o opera, care sa-l legitimeze in viitor, avand la dispozitie toate datele, care sa-l recomande pentru o astfel de intreprindere: cultura temeinica, talent oratoric, carisma in fata auditoriului si, nu in ultimul rand, o ucenicie fertila la curtea unui mare intelept!

El, insa, se ambitioneaza continuu sa demonstreze ca a fost ceea ce n-a fost niciodata!

Doua intalniri au decis destinul lui Gabriel Liiceanu. Nu acelea cu Constantin Noica (pe care l-a deposedat de toate manuscrisele, fara sa lase macar un opis la Academie pentru posteritate) si cu Monica Lovinescu (pe care a deposedat-o de apartamentul din Bucuresti, unde avusesera loc sedintele cenaclului ,,Zburatorul"). In acestea a iesit bine.

Intalnirile decisive din viata lui Gabriel Liiceanu sunt cele cu tovarasa Clatici si cu Herta Muller! Prima era secretara de partid a Centrului Universitar Bucuresti, iar cea de-a doua este laureata Premiului Nobel pentru literatura.