Pachet Autor Mircea Eliade - Pentru Elevi

Maitreyi
Carte de extaz senzorial si mistica daruirii, Maitreyi este mult mai mult decat o suma de febre erotice, traversate in decorul "literaturii coloniale" cu fervori gidiano-papiniene s.a.m.d. Ea presupune o anume educatie a simturilor, o incarcare spirituala a voluptatii, paralel cu fragezirea senzuala a experientelor livresti. Cum bine observa Allan, "patima de joc" a acestei feminitati explozive anuleaza „obsesia pacatului" - iata cheia morala a cartii. - Dan C. Mihailescu
Fragment din cartea "Maitreyi" de Mircea Eliade:

"Maitreyi mi se parea mandra si dispretuitoare. Adesea, la masa, ii surprindeam un zambet distant si putin rautacios. Pleca intotdeauna mai devreme, ca sa manance pan, si cum trecea intr-o odaie vecina incepea sa rada si sa vorbeasca bengali. Cu mine nu vorbea niciodata cand ne aflam mai multi laolalta; iar daca o intalneam singura, nu indrazneam eu. Mi-era teama sa nu calc vreo regula din acel necunoscut ceremonial al bunei purtari indiene. De aceea ma prefaceam adeseori ca n-o vad si ma retrageam in odaia mea. Ma intrebam cateodata ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atat de schimbatoare a fetei (caci erau zile cand se uratea si zile cand era frumoasa de nu ma puteam satura privind-o). Ma intrebam, mai ales, daca e stupida ca toate celelalte fete sau daca e intr-adevar simpla ca o primitiva, asa cum imi inchipuiam eu ca sunt indienele. Si apoi, ca sa nu ma las furat de ganduri inutile, scuturam cenusa pipei si ma reintorceam in lectura. Biblioteca inginerului ocupa doua odai la parter si in fiecare zi aduceam pe masa mea alte carti.
Odata - trecusera numai cateva saptamani de la venirea mea in Bhowanipore - m-am intalnit cu Maitreyi in veranda. O salutai aproape automat impreunand palmele in dreptul fruntii, caci nu stiu de ce mi se parea stupid sa ridic cascheta coloniala in fata unei indiene (poate credeam ca as putea-o jigni cu un salut strain rasei ei; sau poate o salutam asa ca sa-i capat increderea).
- Cine v-a invatat salutul nostru? intreba ea, zambindu-mi neasteptat de prieteneste.
- Dumneata. (Imi amintii scena, penibila, a intalnirii din masina.)
Ma privi o clipa, figura i se descompuse de o frica aproape carnala, buza ii tremura si fugi pe coridor, fara sa-mi spuna un alt cuvant. Intrai in camera stanjenit. Ma hotarai sa-i spun inginerului toate acestea, sa-i marturisesc cat de incurcat sunt, sa-i cer sa ma invete ceva.
La cateva zile dupa aceea, cand eu ma intorsesem de la birou si stateam trantit pe pat, obosit, fara ganduri, Maitreyi a batut la usa mea.
- Va rog sa-mi spuneti cand se intoarce tata, vorbi ea rezemandu-se intimidata de usa.
Sarii in sus zapacit (marturisesc ca nu stiam cum sa ma port cu fata aceasta) si-i spusei tot ce stiam, in mai multe cuvinte decat ar fi fost nevoie si fara sa indraznesc s-o poftesc inauntru sa sada.
- Mama m-a trimis sa va intreb, adauga ea, timida, tintuindu-si totusi privirile in ochii mei. Nu va distrati destul in casa noastra si de aceea ramaneti ceasuri intregi singur, aici in odaie. Mama spune ca daca lucrati dupa apusul soarelui va imbolnaviti.
- Ce as putea face altceva? o intreb.
- Daca vreti, vorbiti cu mine... Sau va plimbati.
- Nu mai am prieteni, ii spun sincer, apropiindu-ma de usa. Nu mai am la cine sa ma duc. Ma plimb destul cand ma intorc de la lucru.
- Va distrati mult mai bine acolo, in Wellesley Street, vorbi ea zambind.
Apoi, parca si-ar fi amintit ceva, se indrepta catre veranda.
- Ma duc sa vad daca au venit scrisori.
Ramasei rezemat de usa, asteptand-o. Fredona un cantec fara melodie, asa cum auzeam serile inainte de a adormi, din odaia ei. Stiam ca sus, cu ferestrele in ulicioara ce strabate maidanul si cu o usa in balconul bine invesmantat in glicine cu floare rosie, se afla odaia ei.”
 

La tiganci
La capatul lecturii, sa recapitulam motivele si elementele recurente in cele sase nuvele. Se retine, inainte de orice, aura de mister, atmosfera plina de suspans care caracterizeaza toate evenimentele, sentimentele si emotiile personajelor, ce par sa se afle mereu in asteptarea a ceva aflat dincolo de ele, ceva ce poate sa se intample sau poate sa nu se intample si care, in orice caz, le va proiecta intr-un alt plan ontologic.
 
Aceasta atitudine are, in mod firesc, implicatii in ceea ce priveste viziunea asupra timpului conceput, augustinian, ca un fel de distentio animi, adica o extensie a sufletului. […] Acest joc cu timpul imbraca, practic, forma unei anamneze care, in filosofia platoniciana se stie ca reprezenta calea prin care sufletul capata acces la sfera ideilor, asadar calea cunoasterii prin excelenta. […]
 
Gratie amprentei inconfundabile a stilului sau, in aceste nuvele el reuseste sa neutralizeze frontiera dintre real si fantastic, pana intr-acolo incat sa le transforme in categorii indistincte si intersanjabile. Acest miracol se infaptuieste prin mijlocirea simbolului, mediator intre sacru (domeniu al ininteligibilului si al arhetipalului) si experienta umana (limitata la sfera perceptibilului si empiricului). - Giovanni Casadio

Romanul adolescentului miop. Gaudeamus
Mircea Eliade scrie prima sa carte, Romanul adolescentului miop, la 17 ani (in 1924), prezentand-o insa nu ca un roman, ci ca povestirea unei incercari ratate de a scrie un roman, desi se intituleaza… roman. Ultima lui fraza este totodata si prima: „Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul adolescentului miop”. Acest fapt confera textului deja parcurs de cititor o structura circulara si paradoxala, romanul fiind simultan finit si in curs de finalizare, organizat si haotic. […]

Biograficul intersecteaza deci in continuare literatura, ca si eseurile frecvente din presa, cateva in fiecare saptamana si scrise mereu cu bogata informatie si fervoare spirituala. De-aceea citim azi Gaudeamus, un roman autobiografic, nu numai ca o continuare la primul sau roman, ci si in contextul eseurilor din ziarul Cuvantul, unde Eliade era acum invitat sa colaboreze de catre profesorul lui de la Universitate, filosoful Nae Ionescu. Sa nu uitam apoi ca Eliade isi scria in acelasi timp si Jurnalul, din pacate pierdut intre timp, dar si ca respectivul context autobiografic din opera sa se va largi treptat nu numai cu viitoarele sale Memorii, publicate mai intai in franceza, cum am mai spus, sau corespondenta, ci si cu multe alte romane despre sine, precum Maitreyi, dar si, mai tarziu, din nou despre generatia sa, Intoarcerea din rai (1934) si Huliganii (1935), scrise cu aceeasi obsesie de-a o portretiza documentat ca deosebita in istoria culturii romanesti.

Sorin Alexandrescu