Pachet Autor Gabriel Liiceanu - 10 TITLURI

Gabriel Liiceanu
451,90 RON 361,52 RON
Pachetul Autor Gabriel Liiceanu - 10 TITLURI contine:
 
In stoc

Durata de livrare: 1-3 zile lucratoare

Limita stoc
Adauga in cos
Cod Produs: pachet_gabriel_liiceanu Ai nevoie de ajutor? 0733.940.772
Adauga la Favorite Cere informatii
  • Descriere
  • Caracteristici
  • Review-uri (0)
Isus al meu
Pentru cititorul evlavios, aceasta carte e scandaloasa. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice pret. Ateul nu va fi satisfacut. Cititorul instalat in certitudini va fi tulburat. In alt secol, ar fi fost socotita eretica si pusa pe foc. Dar cel ce traieste paradoxurile si nedumeririle propriei credinte, scepticul si insetatul de cunoastere, aflati si ei in cautarea unor raspunsuri, se vor regasi in intrebarile presarate de-a lungul acestei calatorii.
 
Despre Isus nu stiu sa spun decat atat: e fiinta care a suferit cel mai mult din pricina felului in care aratam noi, oamenii. I-a pasat de noi ca nimanui pe lume. De aici si incercarea lui de a crea o noua stare morala a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodata, nu ne-a propus o schimbare din adancuri de o asemenea anvergura. - Gabriel Liiceanu
 

Apel catre lichele
Paginile Apelului catre lichele au fost scrise pe fundalul unei drame istorice. Ele sunt febrile pentru ca au fost puse pe hartie sub febra urgentei de a evacua trecutul si sub teama ca ar putea sa ni se intample ceea ce intre timp ni s-a intamplat. Din acest punct de vedere volumul acesta este documentul unei societati invinse si, confruntat cu ceea ce a urmat si cu momentul in care ne aflam, un document al triumfului lichelelor.

El este totodata un proiect tipic de intelectual umanist (si iluminist), care crede ca o lume poate fi schimbata cu ajutorul cuvintelor. De aceea, in cele mai multe dintre paginile acestei carti care are ca tema o miza a istoriei, cuvintele sunt incinse la rosu, sunt patetice, sunt fortate sa isi atinga limita, sunt urlate, imprecate, alearga pe scena despletite si se bat cu pumnii in piept. Si, pentru ca intre timp s-au dovedit neputincioase, ele sunt in aceeasi masura tragice si ridicole.

Cu ce disperare am vrut atunci, cativa dintre noi, sa mutam cursul lucrurilor in directia cea buna! Iar «directia cea buna» — de asta nu ma indoiam nici o clipa, asa cum nu ma indoiesc nici acum — trecea prin eliberarea societatii romanesti de figura emblematica si dominatoare a lichelei iesite din comunism si care se pregatea acum sa faca din nou istorie.

Scrisori catre fiul meu
Un tata ii scrie, inaintea unei operatii dificile, fiului sau. Expeditorul e in America, iar destinatarul, in Japonia. Dupa operatie, scrisorile continua sa se inlantuie. Se agata mai intai „ca iedera" de orice le iese in cale, apoi, dupa intoarcerea acasa a tatalui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celalalt sex", ce cautam intr-o lume in care nu parem destinati fericirii?
Protagonista scrisorilor este insa inima, in toate ipostazele ei: inima de tata, inima de indragostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obisnuit, plin de griji, si chiar inima-inima, personajul-vedeta al anatomiei noastre, care se poate imbolnavi.
O intreaga geografie afectiva, creata dupa capriciile memoriei, se ascunde in plicul incapator al acestei carti: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmari nebanuite, scene din casa copilariei, adresa mitica „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 si fleacurile vietii de zi cu zi. Dar si gandurile abstracte, sistematizate, care se datoreaza „riscului de a avea un tata filozof".
Din cele saisprezece scrisori se contureaza o viata si un cod. Sub protectia distantei si-a conventiei epistolare, Gabriel Liiceanu gaseste prilejul sa fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, sa-si aminteasca, sa povesteasca, sa cada pe ganduri, sa se lase intrebat si sa ne raspunda. Pentru ca, acceptand pactul propus de autor, fiecare cititor se transforma in „fiul" din titlu.

Fragment din "Scrisori catre fiul meu" de Gabriel Liiceanu

"Dragul meu, m-ai intrebat in ultima scrisoare cine este prietenul care m-a luat cu el in State si cum se face ca nu ai auzit de el niciodata. Ai sa te miri: de fapt, nici eu nu-l cunosc. Il cheama Martin si este medic. In urma cu un an, a venit in vizita la Bucuresti, cu sotia lui, Mioara, medic si ea, si cu fiica lor, care are acum 26 de ani, Alexandra. Inainte de a pleca ei din tara, prin 1985, nu-i intalnisem decat o singura data, la Andrei acasa. Martin nu trecuse, cred, de 40 de ani, dar arata cu mult mai tanar, pesemne si pentru ca era blond-saten, subtire si agil, cu o privire extrem de vie si usor aroganta. Era chirurg cardiolog, o adevarata vedeta a Fundenilor, specializat in operarea defectelor congenitale de inima la copii. Altfel spus, era un fel de olar de geniu, caruia ii placea sa remodeleze in carnea vie a inimilor gresite de primul Demiurg. In 1985, in plina glorie medicala, „a fugit" in America, trecand mai intai prin Grecia, la sfatul securistului de la Fundeni (nasc si la Securitate oameni?), care l-a prevenit ca, din cauza notorietatii acumulate si a invidiei starnite in jur, prin uneltiri colegiale bine ticluite (lucra in acelasi domeniu cu secretarul de partid al spitalului), urma sa fie bagat la zdup. Se inscena o chestie cu bani in plic strecurati intr-o carte din biblioteca proprie aflata in cabinet.
La 43 de ani a trebuit sa ia totul de la capat.Intr-o carte despre spitalul Fundeni al carei coautor este se afla cele mai tulburatoare pagini pe care le-am citit vreodata despre psihologia emigrantului. De fapt, e mai mult decat atat."

Continentele insomniei
Mai are voie scrisul, in lumea noastra grabita, sa fie abscons fara adancime, complicat fara sa transmita nimic, pretios si doar pentru o mana de oameni? Iar cei care au pretentia ca gandesc mai pot s-o faca fara sa aiba harul de a-i pune pe altii pe ganduri?
Am nazuit sa scriu o carte frumoasa pur si simplu. De aceea, m-am adresat literaturii. Paginile din acest volum reprezinta modul meu de a fi intalnit literatura dinauntrul filozofiei. Reprezinta ceea ce a urmat dupa «cearta mea cu filozofia» de acum cateva decenii.
Ele sunt meditatii despre nodurile vietii – despre libertate, Dumnezeu, plictis, prostie, frumusete, indragostire, neintalnire si altele asemenea –, dar impletite si stranse din «materia prima» a literaturii. Am gandit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivanescu si, facand-o, mi s-a parut ca aflu mai multe si intr-un mod mai prietenos decat as fi aflat daca as fi ramas singur, fata in fata cu «esentele pure». - GABRIEL LIICEANU

Ludice. Exercitii de umor criptic
Conceptie grafica si colaje de Angela Rotaru

„Nu mai tin minte intocmai cand mi-a venit ideea acestui volum. E bine sa te cateri din cand in cand pe acoperisul lumii, mi-am spus, si sa razi de tine si de altii, cu dorinta de a scapa macar o clipa de masca grava pe care ti-au intiparit-o pe figura filozofia, textele speculative si scrisul «incruntat».
Stiam insa ca riscul de a te face de ras propunandu-ti sa-i faci pe altii sa rada era mare. De altfel, un autor al editurii, cel putin la fel de «serios» ca si mine, ratase experienta evadarii in registrul comic. Culmea e ca tocmai eu il sfatuisem sa renunte la ideea publicarii! Nu ma ascultase. La capatul esecului, fara sa-mi poarte pica, imi spusese obidit ca e mai usor sa faci un cititor sa planga decat sa rada.
Daca voi pati si eu la fel? m-am intrebat, dupa ce am pus laolalta cele 14 texte care se voiau pline de haz...“ – GABRIEL LIICEANU

„Va inchipuiti cat de mare mi-a fost uluirea sa vad, in toamna, desi spusesem clar ca mi-am retras cartea, vitrina librariei Humanitas de la Cismigiu plina cu exemplare ale volumului Ludice. Exercitii de umor criptic. Eram compromis pe vecie! Am sunat-o pe doamna directoare a editurii, care, jenata, mi-a povestit ca, dupa cearta crancena dintre mine si editor, editorul insistase ca volumul sa fie totusi publicat, «ca sa nu va pierdem ca autor». Am anuntat-o ca, pentru acest afront echivalent cu o tentativa de compromitere, voi da editura in judecata si voi cere despagubiri de un milion de euro.
Asadar nu uita, draga cititorule: acest volum a aparut fara acordul autorului. Aceste pagini nu ma reprezinta! De altfel, in locul meu ca autor, contractul cu editura a fost semnat de Liiceanu ca editor. Nu ma indoiesc ca acest siretlic va fi scos la lumina de instanta. Voi cere si expertiza grafologica, desi, semnaturile fiindu-ne identice, nu stiu cum vor iesi din incurcatura doamnele si domnii judecatori.“

Caiet de ricosat ganduri
„Scriind paginile acestui jurnal de idei nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui urias creier al omenirii traversat fara incetare de ideile celor care, de-a lungul catorva mii de ani, au gandit in beneficiul speciei noastre. Ramificatiile ideilor exprimate de fiecare data altfel, adapostite de acest mega-creier, reprezinta cultura lumii.

Urmarirea acestor zig-zaguri si ricoseuri mintale, fie ca e vorba de recu­nostinta si ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remuscare, de invidie, ura si crima, de betie, de ticalosie, de cruzime, de iubirea care nu asteapta nimic, ma rog, de toate temele pe care omenirea le macina la nesfarsit de doua-trei milenii in filozofie si literatura, mi-a produs mari satisfactii, m-a facut sa ma simt bine citind si notand deopotriva, m-a facut sa nu ma plictisesc niciodata.
Am ajuns in final sa sper ca paginile mele i-ar putea convinge si pe altii ca splendoarea este la indemana: nu trebuie decat sa deschizi un volum de pe un raft si sa te lasi purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lasat in scris aceste idei au devenit, fara sa stie, prietenii mei, toti prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu

Despre limita

Aceasta carte despre limita este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce ramane dupa traversarea unui spatiu populat cu limite. Limita il inchide mai intai pe om in spatiul precisului. Problema este cum sa parcurgem apoi treptele precisului pentru a ajunge la lucrurile vagi.


Fragment din cartea "Despre limita" de Gabriel Liiceanu:

"Desigur, in masura in care a primit deja hotare, omul este „de mai mai inainte", el este voraus-bestimmt, este „pre-determinat", „hotarat de mai inainte". Dar in felul acesta el nu este inca in intregime, ba chiar el este in felul acesta doar propria lui premisa, el urmand abia sa devina ceea ce va fi, cand va fi mai mult decat predeterminarea sa. Faptul ca fiinta lui este scindata, la nivelul hotarului sau, intre un „de mai inainte" si un „mai apoi", faptul ca acest „mai apoi" ii apartine si este hotarul adaugat prin hotararea sa - creeaza originalitatea fiintei lui si confera insusi faptului de a fi o originalitate in genere. Dumnezeu sau natura sau societatea au hotarat, cu libertatea lor, nelibertatea hotarelor mele; ei m-au hotarat „de dinaintea mea". Dar este randul meu apoi sa hotarasc, cu libertatea care mi-a fost hotarata, alte hotare, hotarele hotararilor mele. Hotararea este trecerea hotarului in registrul libertatii, „punerea" lui - ca expresie a constiintei voluntare si libere. La nivelul constiintei, problerna hotarului se transforma in problema a hotararii, deci a actului de a da si a pune hotare.

Pentru ca este acel „lucru" care, hotarat fiind prin libertate, poate la randul lui sa hotarasca, omul este singura fiinta care iese din jocul repetitiei si care inceteaza sa reproduca, prin fiecare individ, tiparul. Caci suita hotararilor ce alcatuieste un destin este o constructie originala care asigura posibilitatea creatiei infinite, diversificand-o in chiar clipa in care ea parea ca se inchide odata cu omul. Fata de istoria vietii speciilor, unde in spatele aparentei diversitati domneste serialitatea ca monotonie infinita a tiparului, spectacolui omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinita in spatele identitatii aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singura, echivaleaza cu survenirea unei specii in istoria generala a vietii."

Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii
Tragicul e cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu. Desi aparentele sunt ale unei monografii compuse in marginea unei categorii estetice, ea anunta de fapt volumul care va aparea douazeci de ani mai tarziu ca implinire a unui parcurs speculativ-filozofic: Despre limita. Tragicul e definit ca intalnire a unei fiinte constiente finite cu propria sa finitudine perceputa ca limita. Asadar, cu moartea ca limita de nedepasit.
 
Insa ce sens poate avea infruntarea unei limite de nedepasit? De ce e nevoie ca elanurile fiintei noastre sa fie masurate prin tentativele depasirii unei limite care nu cunoaste un „dincolo“? S-ar putea – si aceasta este ipoteza discursului de aici despre tragic – ca intreaga noastra bogatie de fiinta sa vina din faptul ca suntem singurii care traim intr-un dialog imposibil. Tragicul nu este orice „rau“. El este raul care deschide un orizont al binelui in staruinta; o noua stare. Creezi o noua stare prin simpla staruinta.
 
Zece ani mai tarziu, dupa ce citise Jurnalul de la Paltinis si aflase ca autorul debutase cu o carte despre tragic, Cioran i-a spus acestuia: „S-ar putea sa platiti candva acest debut. On peut pas ecrire impunement sur le tragique“.

Asteptand o alta omenire
Suntem doar o veriga catre „ceva mai bun si mai inalt“? Va iesi vreodata din noi, ca dintr-o uriasa crisalida, „omul cu adevarat uman“? Sau poate ca ar trebui sa ne impacam cu gandul ca nu vom arata niciodata mai bine decat ne-a creat bunul Dumnezeu?

Asteptand sau nu ceva mai inalt decat noi, s-ar cuveni deocamdata sa ne punem aceasta intrebare: cum ar fi bine sa traim ca „buni muritori“? Caci este o datorie de onoare, daca tot am fost dotati cu ratiune, sa incercam sa intelegem ce traim, dupa cum e o dezonoare a speciei sa fi primit ratiune si sa murim fara sa fi incercat. Paginile acestei carti s-ar fi putut tot atat de bine intitula Indreptarul bunului muritor.

Impudoare. Despre "eu" va fi vorba
O fac cu gandul ca, astfel "insemnata", viata mea ar putea fi folosita ca unitate de masura. Veti afla, astfel, doamnelor si domnilor, daca viata voastra e mai frumoasa sau mai urata decat a mea. Daca are mai multe suisuri si coborasuri in ea. Daca avem mai multe lucruri care ne leaga sau o gramada care ne despart. Daca iubim, uram, ne indignam, suferim, ne ascundem sau ne dam pe fata mai degraba la fel sau neasemanator. - Gabriel Liiceanu
 
E o carte noua, construita cu pietre scoase din cladirile vechi. Gandul acestui mod de "a construi" mi-a venit in minte atunci cand, cazand in mai multe randuri peste fragmente disparate descoperite in cartile scrise de-a lungul a cinci decenii, am constatat ca aceleasi idei reveneau obsesiv, in forme diferite, de la o carte la alta. Constanta era recurenta obsesiilor, dar punerea lor in pagina varia mereu. Exista aici si fragmente inedite, nu putine, scrise pe masura ce vechile notatii, odata selectate, se cereau intregite sau ma provocau intr-o noua directie. Dar chiar si construita cu "pietre scoase din cladirile vechi", cred ca aceasta carte este, cum spuneam, una noua, caci intregul ei n-a existat niciodata, asa cum intr-un joc de puzzle piesele separate preexista imaginii finale, dar ele nu-si capata sensul decat odata ce intregul este realizat. In risipirea lor, vechile fragmente nu faceau masa critica si, astfel, ratau intalnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrand in lume, isi ascundeau potentialul expresiv pe care l-ar fi capatat poate daca n-ar fi fost stinghere. Cand le-am scos din zacamantul cartilor mele si le-am adaugat altele noi, am vazut ca intregul se asaza de la sine sub opt teme mari - actualele capitole ale acestei carti. Atunci am hotarat sa le public. - Gabriel Liiceanu

Editura: Humanitas

Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.

Review-ul a fost trimis cu succes.

Compara produse

Trebuie sa mai adaugi cel putin un produs pentru a compara produse.

A fost adaugat la favorite!

A fost sters din favorite!