In acea vreme, se stie, mai ales in estul Europei, intr-o forma nu rareori bestiala, anti-valorica, dar si absurda, daca e sa folosim unul din conceptele dragi scolii franceze teoretice si universitare. Nu, nu am fost «post-moderni», cum se spune azi, adica nu am negat generatiile de creatori ce ne-au precedat, indiferent de ecoul lor in epoca, ci entuziasmati de capacitatea lor de a «construi», de a se «solidariza» cu o traditie, ea insasi vie, luptatoare, pentru ceea ce numeam valoare. Si atunci, unii dintre noi am inteles ca nu sunt suficiente cateva productii cu un grad inalt de specificitate, literara, culturala, se intelege, ci… avem o grava si urgenta nevoie de sinteze: de viziuni ample si, daca e posibil, organice, fata de tumultul si zbaterea «foiletonistica», chiar si scanteietoare a nu putinora. Eu am indraznit sa abordez conceptul de opera in obsesia mea ampla, epica. Eugen Simion, aproape singurul dintr-o falanga exceptionala de critici care ne-au sprijinit (Negoitescu, Lucian Raicu, Matei Calinescu si N. Manolescu), s-a avantat intr-o «lucrare» ampla, sintetica, in 4 volume, Scriitori romani de azi, care a fost nu numai o forma a analizei, periodizarii, judecatii de valoare, dar si una a «riscului» si a luptei cu «forurile», adesea obtuze si inclemente, o stim. Opus, «constructie» si «viziune» din care erau exclusi cei agreati si sprijiniti de instantele comuniste, dar se aflau amplu tratati si unii scriitori «recalcitranti», adesea taiati din nomenclaturile festive. Precum Baconski, Buzura si Breban. Azi inca, dupa atata «vreme», ii multumesc!” Nicolae BREBAN, iunie 2020.